29 septembrie 2011

Bill Gates, geotagul si chilotii mei cu bulinute

Pozele mele sunt împrăştiate în toate punctele cardinale din cele patru calculatoare din casa, in dubluri, în tripluri(se zice?), mă rog,  în foarte multe exemplare, oricum.
În cartela cu "fotografii ziua lui Alex" sunt aceleaşi fotografii cu cele din cartela "fotografii- ziua mea" pe care Alex le-a copiat în partea sa de computer şi care seamănă extraordinar de mult cu cele din cartela "Aniversare Alex" pe care a pus-o jupanul pe desktop şi aş putea să jur că sunt identice cu cele din cartela pe care a creat-o Rares: "Compleanno di mio fratello".
M-am apucat de multe ori sa le triez, sa le etichetez dar clachez, de obicei pe la a zecea cartelă.

Că tot stau vreo două zile pe mal cu roţile-n sus, zic, hai să folosesc programul din dotarea lui Nicuşor, netbookul meu foarte mic, dotat cu-n windows 7 care, până se aprinde( deşi e mai gol decât frigiderul în vremuri comuniste), am timp să-mi fac unghiile, mustaţa şi o tocăniţă de ardei cu smântână, pfui, iar mă pomeneşte smântâna, cu iaurt grecesc, per la precisione, că tot vorbeam de implementarea rotalienei în familie, îmi închide şi mie fraza, cineva, vă rog frumos, că nu mai am aer în pulmoni?!??
Inspir, expir, deschid programul din dotarea şepticului şi rămân plăcut impresionată de felul în care ştie deşteptul să eticheteze, să facă, să aranjeze.
Pun mouse-ul pe coada lui Von Pluş şi programul pricepe imediat că ăla-i mâncătorul de şosete şi-l bagă la index.
Deci, toate bune şi frumoase, cu etichetele jupânului e mai greu, că-i încurcă capul cu burta şi-l tratează în varianta economică, doi în unul, dar  reuşesc să trec de-a zecea cartelă şi ăsta-i semn bun.
Pun etichete într-o veselie, încep să înţeleg că cele mai multe fotografii le are Pluşatul, când bag de seamă un buton care pulsează-n fel şi chip şi pe care scrie geotag.
Apăs şi botonul mă întreabă dacă vreau să-mi ghicească-n bobi unde a fost făcută poza şi eu zic: hai, mă, da' că te dai rotund, de unde sa ştii tu unde am făcut-o eu poza?
Şi el zice, nu mă dau rotund că-s pătrat, da' eu ştiu tot, Big Brother veghează fără hodină.
Zic: ha! numa' gura de tine, buton cu fumuri, ia zi repede de unde e fotografia asta pe care eu am făcut-o la mine în buzunar, că mi se mai întâmplă sa uit sa blochez tastele si tac! cate-o poza-n buzunar.
Şi butonul spune repede că e făcută în vaporaş între Rialto şi San Marco, anul, ziua şi temperatura de afară.
Waw! Adică satelitii ăştia se holbează la tine atunci când te scobeşti în nas sau cine?
Nu mă las şi continui disputa cu butonul, Luş se uită la mine îngrijorat.
E uşor să- dai cu geotagul în buricul Veneţiei, ia să vedem, ce părere ai mata despre pozele făcute acasă. Scot la înaintare fotografiile de acum doi ani şi botonul zice repede Borş, Cluj, Gheorghieni, Bicaz.
Încep să mârîi Von Pluşul îşi ia jucăriile şi se ascunde sub pat, preventiv.
Plusez şi bag o fotografie făcută pe dealurile îngheţate ale Prăjeştiului la  oră mică de noapte.
Na, măi, să te saturi că pe asta n-o localizează nici primarul Vasluiului, Bill Gates n-ai nicio şansă, declam cu degetul mijlociu în aer.
Butonul pulsează preţ de câteva secunde, după care, calm, afişează: Prăjeşti, Vaslui, România.

Adică?!?
William Henry Gates III e adevărat că tu mi-ai văzut chiloţeii cu bulinuţe?!?
Care e mecanismul?
Fac poza, o pun pe computer, satelitul coboară blând pe-o rază zice: a, chiloţi cu bulinuţă, trebuie să-i povestesc lui Bill despre asta şi dumnealuiul vine  cu geotagul?

Am dezinstalat programul, Windows-ul şi obiectivul de la cameră.
O să mă fac ubunt-oloagă, kubunt- oloagă, xubunt-oloagă şi-o să-mi cumpăr o pereche de gogoşari de pe e-bay, poate aşa o să-mi capăt privăsi-ul înapoi deşi nu-s prea convinsă.


28 septembrie 2011

28 septembrie

Am urmărit cu atenţie de la bun început treaba cu amestecul de limbi, pentru că eram curioasă când şi cum se va produce  trecerea la rotaliana.
După  trei ani deja se insinuau duşmănos tot felul de  dubii, după sase, unele cuvinte  par mult mai la locul lor decât cele româneşti:  plăteşti bolletta la lumină, ceri o impegnativă doctorului pentru un consult de specialitate, constaţi că ăştia iar fac sciopero şi nu grevă.
Oricum, nici nu cred că sciopero e tot una cu greva. Scioperatul italian e cu specific în specific ca să zic aşa. Mai ceva decât pizza sau pasta, cred că deja au băgat-o la omologare.

***
- Ai făcut foarte bine, mama, că ai insistit să vorbim româneşte corect, îmi spune Rareş serios.
- Ha, se pare fară mult succes, Nu se spune insistit ci insistato, îi răspund mândră de mine ca un steag fruntaş.
- Oh,  hohoteşte Alex incredul, voi doi vă auziţi sau trebuie să vă înregistrez? Corect e“a in-siş-ta” silabiseşte savant, despre verbul ăsta aţi auzit?

***
Blogger-ul are modele noi, se găsesc la secţiunea de design din tabloul de bord. Sunt faine, cititorul poate să aleagă modalitatea în care vrea vadă blogul. Are câteva limitări şi dispar şi jucăriile cu linkuri de pe margine dar e fain pentru că poţi să revii fără efort la varianta anterioară a blogului.
Nu mă pot abţine să nu mă joc cu jucăriile noi.

Immagine 2 Immagine

P.S. Nici  "previzualizarea" posturilor nu merge ... cred ca o sa ma joc doar un picut.

26 septembrie 2011

26 septembrie

Nu ştiu dacă e de bine sau  de rău  dar încetişor, aproape pe furiş se produce desprinderea de românească, româneşte, România, românesc, indiferent  că e vorba de mâncare, emisiuni, ştiri, bucurii, dureri, succese, insuccese.
Nu e o înlocuire, e o des- facere.
   E ca atunci când călătoresc cu avionul. Închid ochii şi îmi imaginez că aripile mele sunt tot una cu cele ale avionului, încep să alerg repede, din ce în ce mai repede şi mai repede, decolul şi apoi… zborul ca o eliberare.
În cercuri mari, pe deasupra a tot şi toate.
Jupânul nu se lasă, se zbate încă, nu dă drumul.
Noaptea târziu, când ajunge acasă, cu laptopul proptit pe burtă nu adoarme până nu verifică daca ploua, ninge sau bate vântul în centrul Bârladului. Cine-si vinde adidasii, aragazul sau porcul. Ultima modă în materie de colindat: "Sa traiasca dom' primar / Ca ne-a pus geam termopan/Iara domnul deputat / Lupta chiar si c-un pirat.",
Cred că îi este teamă.
***
Pe aici, criza rânjeşte în diverse moduri. Numărul funcţionarilor a fost redus la jumătate. Cozile la diferite ghişee devin greu de suportat.

***
Nişte ardeiuţi umpluţi cu ciupercuţe şi cărniţă fără smântânică,(aşa  vorbesc între ei specialiştii pe blogurile culinare) provoacă grave dezamăgiri masculilor în creştere cât şi celor în descreştere, aşa că iau oraşul-n piept şi mă înfing la magazinul românesc din centru, magazin pe care  altfel îl evit de un an şi mai bine pe motiv de cumpărat tobă cleioasă şi mititei verzi în interior.
Trag aer în piept şi intru zâmbitoare. Patroana nu-mi zâmbeşte deşi ne cunoaştem oarecum, îmi face  semn că are ceva în gură. Ah! Ok, mă speriasem, ea plimbă în continuare ceva-ul în gură pentru câteva secunde, după care se apleacă peste chiuveta (care e oarecum între noi) scuipând cu graţie ceva-ul. Se şterge cu dosul mânecii şi zâmbăreaţă ca o lună plină îmi dă de înţeles că se bucură să mă vadă.
Dar eu mă întreb o fi legal să te speli pe dinţi în magazinul tău?
Şi da, ardeii au fost buni şi fără smântână.

25 septembrie 2011

25 septembrie

Acu’ ce-i fain la globalizarea şi multietnicitatea epocii ăsteia e că pot să-mi vorbesc potenţialele nurori de rău fără ca ele să se prindă, ba mai mult, le tăgguiesc de nu se văd şi ele, ca să-mi intre pe sub piele îmi dau câte un like pe feisbuc că am şi acolo de lucru, nu glumă.
stand stramb140 de prieteni din care cu vreo 70 habar n-am când m-am împrietenit dar nici nu am tupeu să-i întreb, “bă, de unde ne cunoaştem noi”. De fapt, pe unul Koala şi nu ştiu cum, l-am întrebat, timid" “ne cunoaştem?”, el a raspuns scurt: “nu”, şi-acu, eu ce să fac, că nu-mi stă în caracter să zic sal’tare şi-un praz verde, a rămas în lista mea de prieteni.Nişte italieni au venit în grup,  habar n-am come mai, că eu nu scriu în rotaliană pe pereţii feisbucului, de fapt nici în româneşte că nici după un an de folosinţă n-am înţeles ce pot scrie la “La ce te gândeşti? Actualizează stare” da’ nu dezarmez, până la urmă mă prind eu, am învăţat să accept că-s mai înceată.
Cred, totuşi,  că mi se trage de la poza aia cam foarte decoltată. Imediat după publicare mi-a crescut numărul de prieteni ca drojdia în pâine.
Mă rog. 
Începusem să vorbesc despre potenţialele nurori. Ah! Cine crede că scapă de probleme după ce au căzut cojiţele de la vărsatul de vânt se înşeală amarnic.
Să vedeţi când încep să mişune hormonii cum e. Că ăştia micii suferă şi se zbat, că ăla a zis, că aia a făcut, că fără ea nu pot să trăiesc dar “da, s-a supărat că îi trimit mesaje şi lui francesca, dar eu n-o iubesc pe francesca, nu ştiu de ce  am făcut-o, dar fără ea nu pot să trăiesc, mamaaaa, ce mă fac"?”
Cu alte cuvinte eu m-am hotărât, ieri, să ţin un fel de  jurnal. Are cineva- ceva împotrivă? Se abţine cineva? Bine, aşa mă gândeam şi eu!

24 septembrie 2011

Teoria gândacului de bucătărie

Ce mai fac eu când nu fac nimic?
Mă uit la discovery şi  aflu că gândacii de bucătărie au apărut înainte să existe bucătăriile, că sunt o specie teribil de rezistentă depăşind fara efort toate calamităţile de dinainte de Isus şi după, naturale sau artificiale.
Vă daţi sema  de când stau carcaleţii  pe culmea evoluţională privind cum alte specii se îneacă, se sufocă, se transformă, dispar, apar în timp ce  lor nu le cade niciun fir de păr de  pe picioare?
In acest punct intervin cercetătorii. Ce fac cercetătorii?
Cercetătorii cercetează că de aia îs cecetători căci dacă ei nu ar cerceta  cum am şti noi cum se comportă douăzeci de gândaci puşi într-un fel de lighenaş mai mare?
Lighenaşul prevăzut cu două adăposturi rotunde în mijloc, unul luminat şi unul întunecat, nu permite gândacilor să iasă nici la piaţă nici la cinema, aşa că după două zile cercetătorii se holbează la  nişte gândaci destul de plictisiţi de situaţie. Priveliştea ar putea descuraja nişte persoane normale dar  nu şi pe nişte vajnici oameni de ştiinţă care, privind partea plină a paharului, pardon, a ligheanului, consemnează că adăpostul luminat nu e pe placul gândacilor suferind ei destule traume papucioase în atâţia ani de evoluţie verticală şi orizontală.
Boon! Citititorii sunt rugaţi să nu se plictisească încă surpriza  apare bătând sfios la uşa experimentului.
Un savant rotofei cu nasul lipit de camera de filmat vorbeşte înflăcărat: noi (adică ei) am făcut nişte mici roboţei(ce roboţi, nene, cutii de chibrituri cu nişte beculeţe) care vor incerca să convingă gândăceii( ce gândăcei, nene, aştia-s ditamai gândăcioii) să meargă la culcare în adăpostul luminat chiar dacă asta, continuă el, mângâindu-se satisfăcut pe burtă, contravine instinctului lor de supravieţuire.
Şi, învelesc savanţii cutiile de chibrituri cu beculeţe şi circuite, în hârtie, le pulverizează pe deasupra cu miros de gândac fârtate şi le introduc  în ligheanul cu gândaci plictisiţi. Carcaleţii, la început bănuitori,  se lasă înşelaţi de mirosul impostorilor telecomandaţi şi după numai o noapte, plini de încredere în intenţiile noilor fărtaţi, îi urmează în adăpostul luminat, contrar instinctului lor de supravieţuire, cum spuneam.
Ete, mă întreb eu, şi-atunci, dacă sunt aşa uşor de îmbrobodit cum se face că au supravieţuit?  Din lipsă de savanţi care să le bage  sub plapumă roboţei automatizaţi?
Nuuu, face rotofeiul pariind pe coeficientul  meu redus de inteligenţă, concluzia importantă e alta: instinctul de turmă e mai puternic decât instinctul de supravieţuire noi, oamenii, semănăm foarte mult în acţiunile noastre cu gândacii de bucătărie, ecco…
şi urmează un alt experiment cu douăzeci de persoane care răspund la diverşi stimuli cam la fel cu gândacii deja arhisuficient menţionaţi.
Întrebarile care-mi zumzăie prin creierul meu de gândac cu două picioruşe celulitice sunt:
- câţi roboţei parfumaţi  Gucci, Chanel, Calvin Klein, Versace, Dior, urmăm pe zi? Câţi gândaci cu Porsche, Ferrari, Mercedes, invidiem pe lună? Unde e instinctul de supravieţuire atunci când copiii noştri aleg ca standard de frumuseţe modele anorexice?
Singurul răspuns coerent care împacă instinctele, supravieţuirea cu turma, e în avantajul gândacilor: ei  nu au nevoi să demonstreze că unul e mai deştept, mai frumos sau mai alb decât celălalt, nu au nevoie să înşele sau să trădeze  încrederea celuilalt, nu au nevoie  să vopsească gardul, pentru că nu au nevoie de leopard.
Ei Sunt Ceea Ce Sunt şi se străduie să rămână asa.
 Noi încercăm  să fim Ceea Ce Nu Suntem şi în lupta noastră pentru unicitate ne întrecem în cancere şi răni zemuinde, bola secolului, plaga anului... am reuşit să instaurăm o modă, o linie, un stil de urmat chiar şi aici.
Câţi ca noi?