01 august 2011

Incurcatele carari ale Artei

Oriunde te-ai întoarce sau suci la Venezia e imposibil să nu calci într-o operă de artă (nu mă refer la operele semnate de  artiştii patrupezi, multe şi cu moţ dar care nu fac subiectul discuţiei noastre).
Cum  başbuzicul mic a ales un liceu din Venezia, partea cu fiţe( cu cât e mai mult  mucegai, şobolani, unghi de înclinare cu atât zona e mai fiţoasă), mergem să ne certăm cu secretarul pentru că l-a înscris la clasa de spaniolă.
Ne certăm, secretarul pare un funcţionar român naturalizat forţat, aşa că ştiu să-l scot la horodincă, îl scot, îl bag, îl scoate şi el pe başbuzic de la spaniolă şi-l bagă la franceză, ne mulţumim reciproc, înjurându-ne la fel de reciproc, printre dinti,  ne întoarcem pe călcâie şi dăm peste artă, exact în drumul nostru, poţi să o refuzi?
Nu poţi, aşa că citim politicoşi afişul: “Menglong – Oscurità” - expoziţie colectivă a artiştilor chinezi: Jia Aili, Qiu Anxiong, Qiu Xiaofei şi intrăm.
Întuneric beznă!
- Cireaşă, am greşit sala, mami! îi dau de ştire başbuzicului bâjbâind cu mâna după puncte de sprijin
- Nu, mama, ai răbdare, ne obişnuim, n-ai văzut cum se numeşte -  “Oscurità”!
- Obscur, obscur dar să fie oleacă de lumină, măi copile!
- Uită-te-n sus! Sunt nişte umbre care se mişcă, alea-s operele cred…
- Ete, să ştii că ai dreptate…
În două colţuri, două ecrane cu desene care se perindă unul peste altul sau mai corect, unul într-altul, rapid, pare o tehnică folosită în desenele animate. Ne obişnuim cu întunericul ăsta foarte obscur, încercând să ignorăm  muzică de film cu fantome psihopate care învăluie încăperea.
Descoperim şi-o domnişoară care păzeşte preţioasele opere. Ne face prieteneşte din mână şi dă se întoarcă la revista ei de modă pe care o răsfoieşte ajutându-se c-o lanterna  minusculă.
Başbuzicul n-o lasă, face parte din altă generaţie: dacă nu înţelege întreabă.
Şi fata începe să ne povestească cum cei trei voinici artişti încearcă să dialogheze cu latura obscură a fiecăruia din vizitatori.
- Iată, se întoarce frageda copilă arătându-ne un colţ pe care nu-l băgasem de seamă, aici, artistul Qiu Xiaofei, pune la vedere partea sa cea mai intimă!
Ne uităm cu atenţie: două paturi c-o rădăcină de copac întortocheată, în mijloc. Deasupra paturilor două ecrane pe care rulează imagini cu o chinezoaică în vârstă. Pe un ecran, chinezoaica se strâmbă în toate felurile, pe altul, stă serioasă şi nemişcată precum statuia lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt.
Copila ne vede înmuiaţi în obscuritate crasă  până dincolo de turul pantalonilor aşa că se îndură să ne explice care-i şmecheria cu rădăcini şi chinezoaice strâmbăcioase:
- Vedeţi, mama artistului era bolnavă de schizofrenie. Când îşi bea ceaiul făcut din rădăcina pe care o puteţi vedea în mijlocul camerei se comporta aşa cum o vedeţi în monitorul din stânga, liniştită, când nu-şi lua ceaiul era cum o vedeţi în monitorul din dreapta, agitată.
- Ecco, face Rareş, numai cât să găsească motiv să-nchidă gura.
- Păi da, îl aprob fără să-mi pot desprinde ochii de la rădăcină.
Mi-aduc aminte, brusc, că în tinereţe mama avea o adevărată pasiune pentru rădăcinile ciudate, purtate de ape. Le aducea acasă, le curăţa şi le dădea cu nitrolac. Vedeţi unde nu-i  sămânţa de geniu, nu-i şi gata! cine ştie câte săli întunecoase aş fi umplut, acu’ prin cotloanele Veneţiei! Eh!
- Hai, copile, să ne întoarcem la vaporaşele noastre! Până la urmă, fiecare cu dindosurile şi rădăcinile mamei lui, nu-i aşa?
- Îhi, mă aprobă gânditor başbuzicul. Ştii ce? Nu vrei să descoperim latura obscură dintr-un hamburger?
- De ce nu, dacă tot suntem în domeniul artei…

Câteva desene furate cu coada telefonului:

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu