26 august 2011

Un cucciolo de dac

Raoul, bangladeshul,fuge după mine, eu fug după autobuz deci Raoul fuge după autobuz?!?
Mă rog, nu despre aplicaţiile practice ale regulei de trei simple era vorba ci despre motivul pentru care Rhaoul încearcă să mă prindă în zvâcul meu matinal spre locul de muncă.
- Cumpărat eu magazin la Babghi (Babghi e vecinul din stânga, bangladesh falimentar) şi fac magazin cu mâncare vostra, gâfâie la pas cu mine.
- Adică? Vostra, care, Rhaoul?
- Voi români, moldoveni…
Ete, italienii nu s-au prins ca moldovenii şi românii vorbesc aceeaşi limbă  şi deci ar putea mesteca aceeaşi ciorbă, da’  Raoul e pe fază.
- … ruşi, continuă concentrat să nu uite numărătoarea.
Hmmm, poate nu chiar aşa pe fază cum credeam.
- Fără ruşi, Rhaoul, fără ruşi, nu e o ciorba chiar atât de lungă.
- … a ruşi, no?
- No şi no, scutur din cap să-l conving că-s categorică
- Bene, se conformează încruntat. Tu scrii lista la mine eu aduc mancare la tine. Raoul aduce mâncare la români, concluzionează vesel ca o lună plină.
- Raoul, spune “brânză”!
- Vranţă.
- Brânză.
- Vranzî.
magazin bangladesh- Aşa nu merge, Raoul. Trebuie să înveţi să spui câteva cuvinte dacă vrei să ai succes cu românii. Trebuie să-i convingi că eşti un cucciolo*(pui) de dac, înţelegi?
- No, îmi răspunde cu ochi de lup faţă-n faţă cu Scufiţa Roşie. Raoul învaţă, Rhaoul cucciolo buono. Branţe
- Hmm, un pic mai bine. Acum ţi-au rămas: viezure, barză, mânz şi… curechi.
- Raoul  ia pe tine, vorbeşte tu, tu cucciolo  buono.
- Măi Raolică, tu nu cumva  mă ceri de nevastă?
- Nooooo, Raoul are nevastă tânără şi frumoasă, tu nu nevastă la Raoul, dă din amândouă mîinile speriat de perspectivă.
Autobuzul mă salvează de ruşinea unui refuz atât de categoric, Raoul îmi face din mână salutându-mă cu ceea ce cred  că va râmâne parola de ordine în relaţia noastră întortocheată:” Vranţă”.
Nu mă lasă inima să-i spun lui Raoul că-s slabe şanse ca magazinul lui românesc să aibă succes. Ar trebui să-i explic că românii îs de cel puţin două ori mai rasişti decât italienii şi că n-o să cumpere veci “de la ţiganii ăia, ai înebunit?”
Deci, nicio vranţă, dragă Raoul, cum spuneam!

*cucciolo- pui

23 august 2011

Duios maneaua trecea pe cale


 Autobuz galben, locul de lângă geam, ora 5 dimineaţa, anul Domnului 2011
Cu căştile telefonului băgate adânc în urechi, ascult singurul post de radio italian unde se vorbeşte mult şi repede la ora asta, să nu care cumva s-adorm legănată de virajele şoferului năbădăios matinal.
Ăştia la radio se opresc din  înjurat şi bagă un calup muzical(parcă aşa suna în româneşte), rămân cu căscatul blocat  între omuleţ şi amigdala dreaptă când din amândouă căştile se revarsă fremătând din buric:

"Eu n-am bani şi n-am avere
Dar am sănătate, vere
  Pentru  copii  cei iubesccc...

... poate am adormit şi am coşmaruri, îmi bag un deget în ochi, mă trag de păr, sunt trează dar Sălămică et company continuă să jelească amarnic:

În Italia  cersesc...
Pentru copilaşii mei
m-arunc şi-n cuşca cu lei
Aoleu şi vai de mine, arde cămaşa pe mine"

Aoleuuu, da,  mi-ai luat vorba din gură, situaţia e gravă, o fi de la oboseală, de la soare, de la ozon, de la conjuctivită, mă bate Ăl de Sus c-am făcut poze în biserică, c-am zis rău de popă, că am pus poza  mortului la avizier, toate împreună la un loc sau toate separat  şi tot  zbier că nu merit o pedeapsă aşa de mare.
Crainicii reiau emisiunea de unde o lăsaseră cu "aţi ascultat o melodie românească, ne cerem scuze că nu ştim numele formaţiei, ne-a fost trimisă pe site-ul nostru www.xxxxx, unde, aşa cum ştiţi ne puteţi trimite cererile şi preferinţele dumneavoastră muzicale."
Aham, iaca misterul s-a rezolvat, de acu' să te ţii, veselie mare,  manele din buric cu tot cu buric, la posturile de radio italiene.
Nu prevesteam eu debarcarea maneliştilor în cizmă anul trecut? 

19 august 2011

Mi-e rusine de Google

Şi cum ar putea să nu-mi fie când lumea ajunge la mine pe blog căutând “păsărici păroase”? E drept ca aterizează şi cei care caută “păsărici” simple, adică nici prea prea nici foarte-foarte. Sau ”vaca domnului”, “bătături între degetele de la picioare”, “buba în colţul gurii”, “om nebun” “sosete murdare”, ochiul lui Alah”, “şirinler karakterleri” (să mă bată norocul dacă ştiu ce-nseamnă), cum de fapt nu ştiu ce ar putea să fie: “dindilău” şi care e un supercuvânt în căutări imediat după “povestiri erotice”, “povestiri erotice mamă-fiu”, “povestiri erotice viol tinkerbell” şi toate mi se trag de povestirea cu loboda, dacă vă mai aduceţi aminte.

Mă rog, cele despre care n-am ce bodogăni sunt: “תמונה של דרדסית” si “สเมิร์ฟ”, astea simt că mă reprezintă cel mai bine, nu credeţi?

La bună căutare, deci!

10 august 2011

Romeo si Julieta- varianta golasa

Şi ca să-nchei frumos seria bu hu hu de săptămâna aceasta, în miercurea tăcută care vine de la Carmen, Romeo si Julieta, in varianta foarte golaşă.

schelete

Acum, nu pot să garantez că sunt chiar ei doi dar fotografia e făcută în celebra casă cu celebrul balcon şi habar n-am să vă explic sensul expunerii celor două schelete într-un loc atât de romantic.
Oricum, după lungimea femurului, eu zic că Romeo e dedesubt. Vouă cum vi se pare?


09 august 2011

La timpuri noi, predici noi

Când eram mai tinerica, popa afurisea pe toţi cei care duminica munceau în loc să cinstească ziua Domnului prin rugăciune, în biserică:
“… şi cei care din lăcomie, supuşi ispitei, în zi de rugăciune şi slavă, păcătuiesc cu lucrul mâinilor lor…”
Acum, iaca, ce zice popa:
“… şi să ne rugăm şi pentru cei care în această sfântă zi muncesc ca să aducă jertfă plăcută Domnului, ajutând acest lăcaş să se înalţe, căci avem nevoie de atâtea alte lucruri după cum vedeţi  şi dumneavoastră, să le dea Domnul putere, minte limpede şi gând bun...”

Doamne miluieşte!

08 august 2011

Reclama- sufletul pompelor funebre


funebre
Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe Sergio căci banii lui şi ai rudelor ş-au găsit bun lăcaş în buzunarele firmei de pompe funebre!
După cum observaţi, firma Coppolecchia de tristă dar necesară îndeletnicire,  ocupă mai bine de un sfert din anunţul mortuar să-şi facă reclamă. Mortu’ ca mortu’ dar adresa celor două sedii, stânga- dreapta, numele- aproape la fel de mare ca numele defunctului, adresa de internet, ăstea-s chestii cu adevărat importante.
Mai ales că firma în marea ei generozitate oferă tuturor g r a t is, posibilitatea să trimită g r a t i s cum spuneam mesaje de condoleanţe de pe site-ul agenţiei www.bla-bla.it, altă ocazie să mai bage o dată adresa firmei.
Doar Sergio a beneficiat de oferta de vara: îmbălsămat şi-mpachetat in sicriu  de zinc(ultimul răcnet în materie) la numai 1000 de euro. Mai pomană decât atât nu e decât coliva care aici nici nu se face, aşa că…

07 august 2011

Invitatii la Google +

Cine vrea, cine pofteşte să se bage în Google + poate da click aici: Invitaţii Google Plus.
Nu prea înţeleg de ce le place sistemul ăsta cu scărpinatul pe după ureche, invitaţii, şmecherii, stai aşa  să vedem dacă te cunoaşte cineva te primim dacă nu,  nu, aşa a fost şi cu Gmail la începuturi dacă vă aminţiţi. Mă rog, cert e că eu m-am înscris în seara asta şi încerc să înţeleg cum funcţionează cercurile căci aici n-avem pereţi de văruit  ca pe feisbuc avem cercuri , fluxuri, streamuri şi alte brizbrizuri.
Cine vrea să mă adauge în cercul lui, grupa mare, grupa mică, nu contează, cerc să fie, mulţumesc, numai sa nu ma intrebati cum, ca habar n-am încă.

02 august 2011

Harta discordiei noastre

Să facă doi paşi în faţă cei care au fost la măsurători! Nu zic mai mult că mă ceartă Carmen, toate miercurile răsar de la ea! Daţi click pe imagine şi descoperiţi unde ne situăm!





01 august 2011

Incurcatele carari ale Artei

Oriunde te-ai întoarce sau suci la Venezia e imposibil să nu calci într-o operă de artă (nu mă refer la operele semnate de  artiştii patrupezi, multe şi cu moţ dar care nu fac subiectul discuţiei noastre).
Cum  başbuzicul mic a ales un liceu din Venezia, partea cu fiţe( cu cât e mai mult  mucegai, şobolani, unghi de înclinare cu atât zona e mai fiţoasă), mergem să ne certăm cu secretarul pentru că l-a înscris la clasa de spaniolă.
Ne certăm, secretarul pare un funcţionar român naturalizat forţat, aşa că ştiu să-l scot la horodincă, îl scot, îl bag, îl scoate şi el pe başbuzic de la spaniolă şi-l bagă la franceză, ne mulţumim reciproc, înjurându-ne la fel de reciproc, printre dinti,  ne întoarcem pe călcâie şi dăm peste artă, exact în drumul nostru, poţi să o refuzi?
Nu poţi, aşa că citim politicoşi afişul: “Menglong – Oscurità” - expoziţie colectivă a artiştilor chinezi: Jia Aili, Qiu Anxiong, Qiu Xiaofei şi intrăm.
Întuneric beznă!
- Cireaşă, am greşit sala, mami! îi dau de ştire başbuzicului bâjbâind cu mâna după puncte de sprijin
- Nu, mama, ai răbdare, ne obişnuim, n-ai văzut cum se numeşte -  “Oscurità”!
- Obscur, obscur dar să fie oleacă de lumină, măi copile!
- Uită-te-n sus! Sunt nişte umbre care se mişcă, alea-s operele cred…
- Ete, să ştii că ai dreptate…
În două colţuri, două ecrane cu desene care se perindă unul peste altul sau mai corect, unul într-altul, rapid, pare o tehnică folosită în desenele animate. Ne obişnuim cu întunericul ăsta foarte obscur, încercând să ignorăm  muzică de film cu fantome psihopate care învăluie încăperea.
Descoperim şi-o domnişoară care păzeşte preţioasele opere. Ne face prieteneşte din mână şi dă se întoarcă la revista ei de modă pe care o răsfoieşte ajutându-se c-o lanterna  minusculă.
Başbuzicul n-o lasă, face parte din altă generaţie: dacă nu înţelege întreabă.
Şi fata începe să ne povestească cum cei trei voinici artişti încearcă să dialogheze cu latura obscură a fiecăruia din vizitatori.
- Iată, se întoarce frageda copilă arătându-ne un colţ pe care nu-l băgasem de seamă, aici, artistul Qiu Xiaofei, pune la vedere partea sa cea mai intimă!
Ne uităm cu atenţie: două paturi c-o rădăcină de copac întortocheată, în mijloc. Deasupra paturilor două ecrane pe care rulează imagini cu o chinezoaică în vârstă. Pe un ecran, chinezoaica se strâmbă în toate felurile, pe altul, stă serioasă şi nemişcată precum statuia lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt.
Copila ne vede înmuiaţi în obscuritate crasă  până dincolo de turul pantalonilor aşa că se îndură să ne explice care-i şmecheria cu rădăcini şi chinezoaice strâmbăcioase:
- Vedeţi, mama artistului era bolnavă de schizofrenie. Când îşi bea ceaiul făcut din rădăcina pe care o puteţi vedea în mijlocul camerei se comporta aşa cum o vedeţi în monitorul din stânga, liniştită, când nu-şi lua ceaiul era cum o vedeţi în monitorul din dreapta, agitată.
- Ecco, face Rareş, numai cât să găsească motiv să-nchidă gura.
- Păi da, îl aprob fără să-mi pot desprinde ochii de la rădăcină.
Mi-aduc aminte, brusc, că în tinereţe mama avea o adevărată pasiune pentru rădăcinile ciudate, purtate de ape. Le aducea acasă, le curăţa şi le dădea cu nitrolac. Vedeţi unde nu-i  sămânţa de geniu, nu-i şi gata! cine ştie câte săli întunecoase aş fi umplut, acu’ prin cotloanele Veneţiei! Eh!
- Hai, copile, să ne întoarcem la vaporaşele noastre! Până la urmă, fiecare cu dindosurile şi rădăcinile mamei lui, nu-i aşa?
- Îhi, mă aprobă gânditor başbuzicul. Ştii ce? Nu vrei să descoperim latura obscură dintr-un hamburger?
- De ce nu, dacă tot suntem în domeniul artei…

Câteva desene furate cu coada telefonului: