Maturitatea

V-aţi gîndit, maturitatea e o chestie destul de ambiguă. Adică ţi se pune, cine ştie unde, Dumnezeu ştie, când. Varianta mai simplă e să-ţi crească la vârste fragede.

„Vai, uite, la el, ce copil matur!” 

Copilul zâmbeşte nu ştie exact ce i-o fi crescut dar o vede pe tanti că e entuziasmată că nenea dă aprobator din cap deci indiferent ce-o fi e o chestie bună, nu că l-ar interesa foarte tare dar orişicât, pe lângă maşinuţa lui cu portiere zburătoare mai are o chestie în plus şi o să vadă Gigel că deci el n-are decât jaful ăla de jeep cu farul stâng spart şi atunci? Să bage la cap şi să-i crească şi lui măcar de-un ciuf.
Treburile se schimbă când mai creşti şi nu-i nicio şansă să-ţi mai drumul pe balustradă fără să auzi toţi vecinii zbierând la tine cu nădejde:” Ce dracu', domn’ Florică, eşti copil? Maturizează-te odată!”
Şi ţi-e ciudă când vezi că rolurile s-au inversat şi Gigel are două jeep-uri cu farurile intacte iar  tu nu mai încapi în maşinuţa jme’ pe care-o ţii şi-acum pe noptieră…

Habar n-ai unde ţi-a dispărut maturitatea doar dacă s-o fi consumat de una singură ca bateriile chinezeşti pentru că tu n-ai făcut nimic de nelalocul lui de teamă să nu-ţi cadă maturitatea asta de pe umeri.
Şi continui să creşti precum o pâine uitată la dospit şi fără să vrei auzi puştancele alea două vorbind despre tine :” Ce vrei măi, are o vârstă, e  om matur la urma urmei!”

Brava, deci suntem din nou maturi, numai că de data asta avantajele sunt cam dezavantajoase cum s-ar spune…

Aşa că, mă-ntreb... cum o fi mai bine? Să te duci matur sau să vii matur pe lumea asta?