27 februarie 2011

asta îmi lipsea




după ce c-am pus pe mine zece kilograme de când m-am lăsat de fumat, fără să mănânc dulciuri bombonele, acadele şi de fapt nimic în plus, lipsea să dau tocmai peste ciocolata asta, nu zic marca că nu m-a plătit nimeni să-i fac reclamă ( plătiţi-mă, vă rog frumos, că e păcat să nu zic ) din care am mancat întâi o bucăţică, apoi altă bucăţică, apoi altă bucăţică, slavă Domnului, că-s închise magazinele astăzi altfel cine ştie câte alte bucăţici s-ar fi tăvălit dezmăţat pe cerul gurii.

lăsaţi-vă de fumat cât sunteţi foarte tinerei şi metabolismul nu-şi pierde chiloţii aşa rapid ca de la patruzecişi de anişori încolo...
cioccolato

23 februarie 2011

Dubiu eurovizionist

Italia s-a răzgândit şi după 13 ani va concura din nou la Eurovision.
Când să mă bucur şi eu că bun- rău pot vota cântecul pe care România îl va trimite, aşezând pe altarul patriei mica mea contribuţie de patrioată mică şi dodoloaţă, se făcură lucrurile teribil de întortocheate pentru că m-am îndrăgostit lulea,  de cântecul cu care va concura Italia. 
Deci, hâc-şontânc! Eu cu cine o să votez?

22 februarie 2011

Păcală în Veneţia

Ştiam ce se întâmplă dacă-i spui lui Păcală să tragă uşa după el, nu ştiam însă ce- ar face dacă i-ai spune să-ţi aducă maşina la scară dar scara ta e în buricul Veneţiei.
Urmăriţi cu atenţie filmuleţul, acţiunea începe cam în a 52 secundă şi se întâmplă pe ultimul pod construit în Veneţia, pe numele lui Ponte della Costituzione, care ziua arată foarte transparent şi cu multe trepte.


21 februarie 2011

La Repubblica, mama Brăţara şi mitraliera

Am mai vrut să mă enervez acu' vreo lună, citind un articol despre revoluţia română şi Ceauşescu , absolut aiurea- tramvai în  "Corriere della Sera" dar cum timpul mă călca pe bătături, am lăsat-o baltă.
De data asta cu timp sau fără, n-am incotro, trebuie să  mă enervez.
Ditamai articolul în "La Repubblica" din 18 februarie anul de graţie 2011, intitulat:
"Amendate dacă greşesc predicţiile"-  în revoltă vrăjitoarele românce
scris de Andrea Tarquini, care, aşa cum citim, imediat după titlu, ar fi trimisul special al ziarului la Berlin dar scrie despre România,  uitându-se, probabil  în  sân sau la televizorul nemţilor .
Boon, că scrie, n-avem a ne împotrivi că de aia-i corespondent, dar să vedem ce scrie:

20 februarie 2011

Chitaristul mamei

Cam asta a învăţat başbuzicul să facă cu tamburul, pardon, cu chitara pe care am cumpărat-o după ce-am vândut tamburul pe care l-am cumpărat când ne-am dus după chitară, povestit deja aici:
Aveţi nevoie de-un tambur?



13 februarie 2011

Aripioară sau picior?


aripa de curcan-o-elefant

Dane,

Întreabă-mă: „Ai văzut vreodată un curcanozaur?” eu îţi răspund: „Ăhă... am şi mâncat!” şi uite-aşa scap de introducere, numai să nu continui să mă întrebi, ce e ăla un curcanozaur că mi se duce pupezii toată strategia.

Mai bine îţi explic.

Curcanozaurul e o nouă specie de animal cu aripi.

Încă nu se ştie dacă un curcan s-a îndrăgostit de o elefantă sau un elefant s-a îndrăgostit de o curcă, nu se ştie nici dacă a fost o poveste de amor împărtăşită, despre toate astea, până şi bârficiosul ăsta de Gogol tace mîlc.

Singurul lucru de care sunt foarte sigură e că cineva îl vânează, îl tranşează şi-l duce în supermarket că doar acolo l-a găsit jupânul

L-a găsit, l-a cumpărat şi mândru, nevoie mare, l-a adus acasă.

Nu, nu, pe tot, slavă Domnului, că ne-ar fi trebuit o peşteră numai pentru el. Şi-n plus, privindu-mă faţă-n faţă cu aripa, mi-a crescut ritmul cardiac cu cincizeci de bătai pe minut, îţi-nchipui că aş fi avut tupeu să-i smulg vreun tulei de pe piept?

Şi cum îţi spuneam, am mâncat noi la curcanoelefantozauri, galinozauri, porcozauri şi alte specii despre care nu mai fac pomenire, cu siguranţă le găseşti şi tu în Constanţa, lângă pulpenozaurele americane de veselă şi îmbelşugată amintire până când încet-încet am început să ne transformăm: coarne-n frunte, bube dulci, celulită între sprâncene, păr sub nas, colăcei pe pântecei şi alte nenorociri, zic bă, mă ilumină neaşteptat o idee, asta-i de la carne, să ne oprim cât nu-i prea târziu.

Aşa că dă-i şi luptă, luptă şi dă-i, convinge jupânul carnivor şi lupii tineri că e musai să intre şi să pască în lanul cu soia, dacă nu vor s-ajungă nişte homozauriţi poco sapiens.

Ia-n te uită, jupâne, la bucăţelele astea de soia, parcă-s nişte bureţei, micuţi şi tăvăliţi prin grăsime, ţi-e mai mare jalea să nu-i mănânci, zău… dacă-i vrei mai crocanţi pot să-i mai storc oleacă de apă, le pun două linguri de piper, jumătate de borcan de sare şi crede-mă, limba ta va jura că tocmai a înghiţit raţa cu portocale pe care mă abţin să o fac din motive umanitare.

Jupânul face hmm, mestecă vreo jumate de oră la bureţi, fără să zică nici bre nici ce, aşa că mă arunc şi negociez curajoasă implementarea în dietă.

De două ori pe săptămână e puţin, hai, treacă de la tine, facem trei şi eu învăţ să fac ştrudel cu mere din soia, ce zici?

În loc de răspuns, jupânul mârâie, Luş lăcrimează de invidie, eu nu mă las şi-l tot apăs, pe jupân, pe unde îl doare mai tare adică pe colesterol, până capitulează încruntat.

Plec, deci să caut reţeta de ştrudel şi ţup ici, ţup colo, ce să nu crezi?

Daneeee!

Soia nu mai e o plantă- plantă, i-au pieptănat genele fiind ea acum o transgenică parşivă, obraznică şi subversivă, care organizează atacuri la tiroidă şi bombardamente prin diverse alte colţuri ruşinoase.

Aoleu! Ş-acum ce mă fac?

Ştiam că suntem deştepţi dar chiar atât de deştepţi? Să ştim tot, să controlăm tot, să transgenizăm tot?

Am inventat roşii cu diametre egale, ardei în care-ţi încape lejer capul, îngheţată care nu curge şi pâine care nu mucegăieşte nici dacă întinzi mucegaiul peste ea cu cuţitul.

Tu-ţi dai seama c-am putea trece pâinea în testament?

„... las fiilor mei Casa Poporului şi cele două pâini feliate din camară”.

Şi totuşi, ce e de făcut?

Soia nu, de curcanoelefantozaurus mi-e frică, peştii au înghiţit dioxină, legumele sunt cu genele vraişte, până la ortorexie, anorexie, bulimie nu-i decât un pas şi ăla destul de puţin crăcănat.

Dane, mi-e dor să mai găsesc un vierme dispus să împartă un măr cu mine.

Să-mi ridic pălăria politicoasă şi să-i spun: „Vă rog, după dumneavoastră!”

11 februarie 2011

Aţi fost vreodată la podolog?

Dacă nu, atunci grăbiţi-vă! E o experienţă de neuitat, parol! Mai ales dacă podologul are ochi verzi- albaştri- căprui, spale late şi nu fuge când îţi scoţi şosetele din picoare.
Nu leşină când îi bagi mirositoarele sub nas ca să vadă cum ţi-ai încrucişat metatarsienele între ele , prin somn, într-o noapte liniştită de iarnă.
Adică ar leşina el dacă n-ar şti că la sfărşit o să-l plăteşti mai scump decât  biletul de avion pentru Patagonia. Şi în timp ce tu îl priveşti direct în ochii aia albaştri-verzi-căprui, el e curios  cum ai reuşit să mergi atâta amar de ani cu nişte picioare atât de defectuos croite.
Şi în timp ce tu încerci să mai ascunzi din tarsienele betege el promite să-ţi croiască nişte tălpici pe măsură: două sute de euro din călcăi şi până la vîrful unghiei mici.
Şi în timp ce tu îţi bagi piciorul… în cizmă, evident, el adaugă la tălpici , vizita şi mirositul între degete aşa că suma totală depăşeşte salarul mediu pe economie din Portugalia.
Dar şi când or  fi tălpicii aia gata şi metatarsienele mele s-or învăţa să meargă cum trebuie, pentru prima oară după 42 de ani, vă daţi cred seama cât  de ţanţoşă o să mă plimb pe aici, pe blog?
Exact ca pe moşia lu’ tata!
PiedePodogramma[1]
PiedePodogramma[1]

Continuarea aici: Despre podolog, pe bune!

07 februarie 2011

Pac! Pac! Pac!

Nu ştiu dacă aţi observat, sunt din nou la modă buzunarele.
Cu fermoar, fără fermoar, cu capsă, cu clapă, pe orizontală, pe verticală, pe diagonală.  La pufoaica de iarnă am, nici mai mult nici mai puţin decât, opt buzunare.  Două la gât, două  pe piept, două la brâu şi două deasupra genunchilor.
Puneţi în capetele ecuaţiei faptul că am doar două mâini şi-o să înţelegeţi că nu e simplu să-mi găsesc telefonul. Deşi aş putea să jur că l-am pus în buzunarul de la piept- stânga, îl găsesc în cel de deasupra genunchilor- dreapta şi asta numai după ce le inspectez pe  taschecelelalte şapte. 
 Noroc că nu mai fumez, căci între a-mi găsi brichetă şi a-mi găsi pachetul de ţigări ar fi trebuit să-mi mestec gulerul de la pufoaică.
E adevărat, există şi pac-menii. Cei care reuşesc să-şi exploreze buzunarele pipăindu-se pe deasupra. Ştii gestul. Pac, pac, pac! şi gata! ştiu exact unde au cheile, capul sau biletul de autobuz.

Astăzi dimineaţă, eu şi controlorul.
 Am abonament?
Sigur că am abonament, ma stiamo scherzando? La cât mi-s de bătută în cap chiar dacă aş conduce autobuzul şi tot mi-aş cumpăra bilet.  Cică să i-l arăt.
Aplic pac- pac-ul, aşa, mai mult pentru efect după care încep să mă plimb prin buzunare.
Stânga sus, dreapta jos. Nu-i... trei staţii trec în fugă. Observ în treacăt cum toţi călătorii se lasă implicaţi în afacerea Abonamentul lepădându-şi bucuroşi căştile de prin orificii.
 Cu pufoaica nu obţin rezultate, trec la buzunarele genţii, opt la număr şi acestea, grupul călătorilor curioşi deschide rapid o casă de pariuri.
 Poate e în portofel, mă ajută un domn aşezat în capătul celălalt de autobuz. Mă apucă sughiţul instantaneu portofelul e şi el un acordeon de buzunare şi da, ai ghicit, se află într-unul din  buzunarele  genţii.
Controlorul îşi roade unghiile încruntat, când ajunge la ultima, scoate din palton borderoul cu amenzi şi-mi taie amenda căscaţilor- multa per dimenticanza- şapte euro jumate.
Aveţi cinci zile să-l căutaţi, stimată doamnă, mie mi s-a terminat programul, mă scuzaţi.
Ma che, dumneavoastră să mă scuzaţi, îi răspund politicos sprijinându-mi cu degetul, buza care-mi tremură nervos.
Pentru ce, continuă el zâmbitor, chiar mi-a făcut plăcere.
Mie îmi spuneţi? Plăcerea a fost de partea mea.
........................................................


Jupânul a găsit buzunarul cu abonamentul, imediat. Pac, pac, pac!
 După care, mi-a cusut hotărât şapte din cele opt buzunare de la pufoaică, şapte din cele opt buzunare de la geantă schimbându-mi portofelul c-o punguţă transparentă.

Nici nu vă închipuiţi ce rapid  îmi găsesc  telefonul, acum.
Ete! Pac, pac, pac!
Oare unde-o fi?!?

Să-l  fi uitat acasă? Vă rog frumos, îmi dă cineva un beep?