29 aprilie 2010

Faţă-n faţă cu erupţiunea

În urma nenumăratelor reclamaţii primite, carabinierii au hotărât să înceapă urmărirea penală a vulcanului Eyjafjallajökull.

Spicuim câteva din capetele de acuzare:
  • invadarea spaţiului aerian cu intenţii duşmănoase
  • îngrădirea dreptului la libera circulaţie, precum în cer aşa şi pe pământ
  • nerespectarea perioadei legale de preaviz înainte de erupţie
  • permanenţa cenuşei în aer în afara orelor de liberă circulaţie
  • încălcarea articolului 5.2.1 prin nedistribuirea uniformă a cenuşei pe întregul teritoriu naţional
  • folosirea unui nume mai lung decât braţul de fier al legii, infracţiune premeditată anticipat în vederea sustragerii urmăririi penale

Având în vedere gravitatea situaţiei, carabinierii solicită:
  • şase Lamborghini
  • spor de vulcan
  • spor de cenuşă
  • spor de uitat în sus
  • ş.a.m.d

Operaţiunea va purta numele de cod Accipicchia, Miiinchia sau Santocielo, în funcţie de tensiunea nervoasă a carabinierilor implicaţi.

Vă vom ţine la curent cu eventuale detalii zgrunţuroase, ale acestei acţiuni fără precedent, ca, nici, fără antecedent.

Taram- tam-tam!

26 aprilie 2010

Faptă de comunist


Dimineaţă, tutungiul meu preferat  îmi face din ochi,  zâmbindu-mi ca de obicei cu gura dincolo de urechi:

- Ai văzut?

- Ce să văd? las să dospească un firicel de speranţă vizavi de preţul ţigărilor.

- Uite, zice ghidându-mă cu degetul deasupra mormanelor de ziare.

Sub obişnuita tăbliţă cu "Il fumo uccide", agăţat un alt carton, pe care stă scrisă, cu litere de şchioapă tremurândă, replica lui de tutungiu cinstit:

"Chi smette di fumare uccide il tabaccaio"(cine renunţă la fumat ucide tutungiul)

-He, he, ce zici? Bună, nu? Numai că, se încruntă bosumflat dintr-o dată, nevastă-mea nu mă lasă să o pun. Zice că e ilegal... de ce să fie ilegal, e doar adevărul, nu-i aşa?

- Tocmai de aia, adevărul e mereu în ilegalitate, Enzo,  mă dau filozoafă în timp ce-mi însuşesc, gânditoare, pachetul cu otravă.

................................................................................................................................................................................

Şi eu, ca să vezi, fapta asta de comunist, nici n-o pusesem măcar la socoteală!

25 aprilie 2010

Autodenunţ



Trebuie să existe o  logică superioară celei umane.
Altfel, toţi  indivizii care aduc pe lume copii, fără să fi frecventat cursuri avansate de infirmerie, nutriţionism, pedagogie, psihologie ş.a.m.d. sunt nişte impostori şi ar trebui scoşi în afara legii.


După douăzeci de ani am găsit, în sfârşit, curajul să mă autodenunţ.

18 aprilie 2010

Distracţiile domeniului propriu

Problema principală, pe un domeniu propriu, cel puţin pentru mine, e că ai atâtea jucării încât pierzi din vedere tocmai obiectivul principal- acela de a scrie.
În puţinul timp pe care îl am la dispoziţie, intru, iniţial, să scriu ceva.
Imediat ce mă loghez însă, găsesc în panoul de control diverse anunţuri, despre actualizări a unor module, a nu ştiu cărei teme, ce a mai inventat unul, ce mai explică altul...
Bineînţeles că-s curioasă. Intru, îmi zic, doar un pic să văd despre ce e vorba şi mă trezesc că încep să testez şi aia şi aia şi ailaltă.

De exemplu, astăzi am descoperit un plug- in  pe numele lui TinyMCE Advanced care adaugă paginii, editorului de texte, o mulţime de drăcovenii, mai mult sau mai puţin utile.De exemplu: :mrgreen: adică iconiţele de pe messenger cu care ne-am obişnuit să exprimăm rapid, diverse stări, sentimente, in lumea asta super- virtualizată :roll: .

De fapt, pe mine m-a bucurat posibilitatea de a schimba mărimea şi stilul fontului şi butonul care îţi permite să restaurezi textul după ce ai făcut o modificare oarecare. Ar mai fi şi posibilitatea de a schimba culoarea textului, adică aşa, sau chiar să colorezi aşa: probă, probă probă.

Se poate descărca, frumuşel  de aici.

Eh, ia să aşez jucăriile pe raft, frumuşel că-i musai să învârt în  fripturile binemirositoare...

17 aprilie 2010

Antoniooo! Fa caldo!

Împotriva voinţei mele, obligată, forţată, molestată insistent şi repetat de un personaj cu nume ecologic, Antonio Pădurice sau Tufiş, încă nu m-a lămurit cum s-ar traduce, consultant în orientarea persoanelor dezorientate de la naştere şi până-n veacul veacului ce va să fie, aseară am întocmit, pentru prima dată în viaţă, bugetul familiei Cîrlan.

Buget, care, aşa cum mă aşteptam de altfel, s-a dovedit a fi mai găurit decât o şosetă purtată consecutiv  în primul şi-n al doilea război mondial.

Până să-l fac, eram surâzătoare, chiria lunară de 500 de euro, era justificarea perfectă a jenelor financiare, trecute, prezente şi viitoare.

Completând la rubrica ”ţigări”, operaţiile succesive ,de două ori ”ori” căci ne otrăvim şi ne iubim, în doi, altfel n-ar avea niciun farmec, rezultatul excelului = 334 euro a avut asupra mea, un efect mai devastator decât norul vulcanic asupra zborurilor europene.

Păi bine, domnule Tufiş, ce-mi făcuşi tu mie? Acum, cum mai dau eu vina pe guvern, pe criză, pe inflaţie, pe italieni, pe americani, pe chinezi, pe încălzirea globală, pe emisiile de gaze în atmosferă, pe?

Antoniooo... fa caldo!

13 aprilie 2010

A privi fără să vezi

Vreo trei ani am stat cu dafinul sub nas, fără să-l văd. Aduceam pliculeţe cu foi de dafin, de acasă, din România.
Când l-am descoperit, am rămas descumpănită, mai mult de o săptămână.
M-am întrebat câte din lucrurile pe care mi le-am dorit, pe care le-am visat, care credeam că îmi lipsesc, s-au aflat, sub nasul meu? Câte din ele, le-am privit fără să le văd, de fapt?
Dafinul  a înflorit şi nu-şi mai încape în piele, iaca!



Vouă vi se întâmplă să priviţi, fără să vedeţi, cu adevărat?

11 aprilie 2010

Nimic întâmplător





Povesteam că acum două zile am avut o hemoragia subconjunctivală, fără să fi strănutat, fără să fi tuşit, fără să mi fi scărpinat în cap.

Ieri, după ce-am primit factura pentru gaz, mi-a devenit totul foarte clar: ochiul meu stâng prevede dezastrele.

Ignoraţi varianta în italiană , fac experimente.

Tra l'emorragia sottocongiuntivale subita due giorni fa e la bolletta del gas c'è un stretto legame,  ho capito che il mio occhio sinistro avverte i disastri.


10 aprilie 2010

Pe furiş

Îmbătrânitul ăsta se petrece pe furiş. Ba o mână, ba un picior, ba o încheietură, te apleci să-ţi legi şireturile şi rămâi cu nasul între papuci, fermoarele se crăcănează pe la cusături...

Scazi în înălţime şi creşti în picior. Îţi cade părul din cap şi-ţi creşte cel pe faţă. Totul se întâmplă în jos.

Nu demult, mă aplecam să aşez ciufurile băieţilor înainte să plece la şcoală, acum se apleacă ei să mă sărute, la plecare. Mă simt ca un bichon care încearcă să impresioneze doi mioritici la un concurs cu-n singur os drept premiu.

Şi totul, pe furiş. Brusc.

Ieri dimineaţă m-am trezit cu-n ochi sângeriu. Hemoragie subconjunctivală.

Poate aţi făcut vreun efort, aţi strănutat, aţi tuşit..

Nu, doctore, când dorm, de obicei, prefer să nu fac efort. Dorm. Ca o piatră, ca un buştean, ca Domul din Milano.

Atunci o fi tensiunea, să v-o măsor... de obicei, ce tensiune aveţi?

Nu ştiu, ar trebui să ştiu?

Sigur, de la o vârstă...

Aha!

Beh!

Mda...

Ciò...

Ecco!

quod erat demonstrandum

update 28 mai 2011 o alta hemoragie de data asta la ochiul drept

07 aprilie 2010

Forte Tron





Duminica trecută am vizitat Forte Tron, o fortăreaţă italiană.

După căderea republicii veneţiene, urmează tot felul de driblinguri între austrieci şi francezi, fiecare pe felia sa de timp, încercând să pună la punct diverse sisteme defensive, care să ţină la o distanţă suficient de sigură, Veneţia, de eventualele atacuri terestre.

Forte Tron-ul face parte din fortăreţele de primă generaţie construite de austrieci.

E uimitor să descoperi, acolo unde te-ai fi aşteptat să găseşti nişte ruine sau o construcţie oarecare, o adevărată capodoperă a genului.

Atenţia deosebită acordată fiecărui detaliu în parte, grija pentru estetică, într-un loc unde estetica se presupune că ar trebui să fie un amănunt, te fac să te întrebi dacă nu cumva tocmai super tehnologizarea e cea care dăunează.

Fără proiectare pe computer, fără instrumente de gâdilat sateliţii subsuoară, clădirea beneficiază de un sistem de ventilaţie sofisticat. E mai mult mucegai la mine-n baie decât în tunelurile clădirii construite în 1887.

Ghidul ne-a povestit, entuziasmat, cum fiecare canal scurgere a fost gândit să preia până şi roua de pe frunze, deşertând-o cu precizie matematică, în canalul care înconjoară fortăreaţa.

Structura e ridicată din cărămidă îngustă, îmbinată meşteşugit, arcuri elegante în formă de ogivă (dacă nu mă înşeală memoria şi s-o fi chemând altfel, arcurile alea lunguieţe), care aduc mai mult cu un interior de biserică.

Numerotarea fiecărei cămăruţe, inclusiv toaletele şi grajdurile animalelor, venea realizată cu elegante plăcuţe de faianţă la care m-am tot zgâit cu gura căscată şi cu intenţii mai puţin nobile, mărturisesc.

Iată nişte planuri interioare, ale unei clădiri identice: aici

Şi câteva imagini:

[gallery link="file"]

05 aprilie 2010

Avem nevoie de ritualuri?


Dacă m-aş fi întrebat asta, atunci când locuiam în România, strivită oarecum de oboseala preparati­velor, aş fi răspuns nu, nu avem nevoie de ritualuri, de tradiţii. Acum, după şase ani de când locuiesc în Italia, unde toate tradiţiile fără finalitate economică sau turistică au dispărut, răspund diferit.
În primul an, ajunsă aici, priveam nedumerită cum Paştele sau Crăciunul, nu provoacă scuturat de covoare, şters de geamuri, agitaţia aceea maniacală care se declanşează acasă în apropierea sărbăto­rilor.
Mi-am zis, bă, uite ce oameni deştepţi, intră odihniţi în sărbătoare, ia să luăm aminte şi să-nvăţăm, pescuiesc cu jupânul doi cozonaci din supermarket, un ou de ciocolată uriaş, o tăviţă cu pulpe de pui şi gata. A fost cea mai tristă zi de Paşte. Am încercat, inutil, s-o resuscităm cu două ouă mâzgălite cu carioca.

DA, ritualurile, tradiţiile trebuie păstrate.
În primul rând, pentru că sunt punctele de reper ale memoriei afective. Ritualul spălatului pe faţă cu apa în care se scaldă dodoloaţe ouăle roşii, în duminica Paştelui, mă face să îmbrăţişez cu ochi umezi imaginea bunicii.

E acolo, cu mâinile afundate în pestelcă, zâmbind duios frene­ziei cu care eu şi soră-mea încercăm să ajungem la bănuţii lucitori de pe fundul cănii.
Ritualurile deschid poarta spre tărâmul magic al copilăriei.

Anul acesta, prietenul lui Rareş, Federico, se nimereşte în vizită la noi, la descântatul cozonacului. Îl văd cum mă urmăreşte, la început, pe furiş, curiozitatea anulează timiditatea, îşi trage un scaun şi se aşează liniştit, la celălalt colţ al mesei. Rareş e dispus să împartă cu el micile sarcini cu care îmi place să-l implic în prepararea cozonacului, Federico preia serios frecatul gălbenuşurilor.

Termin de frământat şi-i trag pe amândoi de moţ, pentru buna creşterea a ghimboţului de aluat. Mă priveşte ni­ţel neîncrezător dar acceptă.
Peste o oră, când îi arăt aluatul crescut încă o dată ca volum, îi văd ochişorii lucind de bucurie.
Să vă explic cu câtă poftă a mâncat prima felie aburindă?

Mi-ar fi plăcut să-i pun şi lui, un ou, în cana cu care-mi întâmpin băieţii, în duminica Paştelui, să-i ofer alternativa caldă, familiară, ouălor impersonale de ciocolată dar ştiu că are nevoie să găsească asta, în propria familie.
Iată, de ce nu voi renunţa să recreez repere afective zilelor; mici firimituri de pâine pe drumul spre casă, a elefanţilor tineri. :).