26 februarie 2010

Ziua căprioarei surată

Surioară, nu ştiu dacă tu ţi-aduci aminte cât a trecut de când ne iubim noi două.
Te iert, lasă, dacă aş fi avut eu patru başbuzici în cuib să ceară toţi, odată, de mâncare aş fi uitat şi teorema lui Menelaus, darmite suma pătratelor zilelor, de când, cu rele, cu bune ne întâlnim pe imaşul ăsta virtual, cu atâta bucurie.
Deci, o să-ţi spun eu. Şase ani, surioară!!!
Eu cu vâslitul meu, tu cu cowboy-ii tăi, zilele noastre inventate dimineaţa, poeziile tale, poveştile mele, genunchii noştri juliţi în vise de care nu ne mai aducem aminte, înjurăturile în jamaicană, tsukaharele executate ireproşabil din stând pe cap, şpagatele printre pamperşi, nopţile în care  încercăm să ne reinventăm, de la capăt viaţa...
Tu îţi dai seama, cum ne-am ajuns cu etatea? Ehei, ce pokemoance vajnice mai eram! Am trecut prin uraganul Rita ca prin brânză, îţi aminteşti?
Stai liniştită, căprioară, după patruzeci de ani ridurile care îţi ies pe faţă dispar din suflet, e un fel de dinlăuntru spre afară miraculos, vindecător.
N-o să-ţi urez, "La mulţi ani" c-am priceput eu până la urmă că nu cantitatea contează, o să-ţi urez să-ţi apropie viaţa, visul ăla minunat pe care-l desenezi pe geamul bucătărie, în fiecare seară şi... să fii sănătoasă.
Să nu uiţi că am parcat gondola lângă aeroport. Ştiu că într-o zi o pasăre de asta mare o să mi te aducă.
Acum o să mă cam duc, căprioară, se aude zgomot în garaj, ştii tu :).
Ba nu, am un cadou pentru tine, ia ascultă,  ce frumos cântă Mia Martini.







Îţi traduc eu şi versurile, după ce termini de suflat în lumânări.
Aşa-i, că-mi zâmbeşti?

Powered by ScribeFire.

14 februarie 2010

Pe lângă boy

Parodie după poezia" Pe lângă boi" de George Coşbuc




Pocnind din clonţ ca un bărzoi,
Bodogănind, el a trecut
Oh, boy! Oh, boy!
Şi de pe clonţ l-am cunoscut,
Trei dinţi din faţă i-au căzut
Când m-a muşcat şi s-a zbătut
Să iasă din război.

Şi-n covoraş m-am încâlcit
Şi-n graba mare am spart un geam,
Şiu eu ce mi-a venit!
Cu oala-n cap l-am nimerit
Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam
Dar era-n zori, şi m-am gândit,
Să întreb cum a dormit.

Şi, vezi, aşa-i el, nu ştiu cum!
Mi-a tras un pumn, lovind pieziş
Să mă trântească-n drum.
Dar eu , de gatul lui m-am prins
Si pleoapa-i stângă i-am atins
În palmă-mi, ochiu-i s-a prelins
Şi rău ce-mi pare-acum!

O, nu mi-e că am sângerat
Şi că mi-a scos aşa cucui
Dar mi-e ca e păcat!
Covor ca ăsta-n piaţă, nu-i
Si peste pată , ce sa-i pui?
(Am cap si parca nu-l mai am)
Că boy-ul toată ziua lui,
Mă bate supărat!

12 februarie 2010

Ci siamo

Doi români şi doi italieni au omorât un marocan. Lucrurile merg bine, începem să fraternizăm.
De ce l-au omorât?
Simplu.
Pentru că marocanul a îndrăznit să-i spună fetei de la bar să-şi mişte fundul mai repede. Poate că omului îi era foame sau sete iar fata, româncă şi ea, le povestea eroilor noştri despre cât mai costă o căruţă de lemne, ce-a zis ţaţa Maria, ce i-a răspuns nea Costel... Impertinenţa se plăteşte, doamnelor şi domnilor, destul de scump ar putea spune, bietul marocan dacă ar mai trăi.
Oricum, eu zic că suntem pe calea cea bună.
Poate că mâine, doi români, doi italieni şi doi marocani vor omorî un albanez. Poimâine, doi români, doi italieni, doi marocani şi doi albanezi vor omorî un chinez şi tot aşa până când, ultimii cinşpe oameni rămaşi pe pământ se vor prinde că, minţile bolnave care comit asemenea grozăvii nu au naţionalitate, că minţile astea bolnave se alimentează din canalul comun de mizerii ale omenirii, la care sunt convinsă contribui şi eu în fiecare zi cu indiferenţa, egoismul, cu urile mele mici sau mari, deversările urât mirositare din spatele zâmbetelor politicoase pe care am învăţat să le schimonosim.




Powered by ScribeFire.

06 februarie 2010

Moşii de iarnă

Vă vine să credeţi că mai există oameni care după zece ore de muncă, sunt în stare să  facă sarmale şi mămăliguţă, cu livrare la domiciliu numai  pentru că mâine sunt moşii de iarnă?
Mă simt mişcată până dincolo de lacrimi, mie mi-ar fi mult mai uşor să sparg banca din colţul străzii, de exemplu.
Aşa că, ridicând acest pahar aferent la sarmale şi farfuria cu piticuţi, de vin, din care şi vorbesc, de veritas, parol, promit solemn ca mâine, după cele zece ore de muncă ale mele, să-i fac Gabrielei o statuie, în parcul din faţă.


*adnotare foarte personală între moşii de vară şi moşii de iarnă pe care de-acum voi şti să-i identific în timp şi spaţiu.



Powered by ScribeFire.

03 februarie 2010

Marginalizaţi, ca de obicei



Dimineaţă, m-apuc şi răsfoiesc un ghid turistic pe internet, nu că mi-ar căşuna să plec pe undeva, nuuu.


Am tot atâtea fobii câte mijloace de transport sunt. Că de aia mă şi duse jupânul cu maşina prin Gâtul Iadului sau cum s-o chema. Cică terapia de şoc face minuni, a auzit el la televizor.


Şşşt... de-atunci îi deschid sonorul doar la filmele cu Bruce Lee şi Jackie Chan.


Să mă întorc la ghid, dacă încep cu jupânul mă scăp şi vă spun şi despre meniul cu ţelină.


Deci. Ghidul, pe lângă poze şi altea alea conţinea şi un fel clasament internaţional al smecheraşilor, în care, românii nu figurau nici pe primul, nici pe-al cincelea, nici pe ultimul loc. Nu figurau şi gata.


Dureros, nu? M-am cam enervat dar am continuat să citesc.


Cică:




  • Fiţi atenţi, în Istanbul şi-n Rio de Janeiro, vă stropesc cu muştar pe papuci şi după aia rămâneţi în şosete.

  • În Barcelona vă găuresc cauciucurile ş-apoi aşteaptă să vadă unde ajungeţi pe trei roţi.

  • La ruşi vi se poate întâmpla aceeaşi chestie, în plus, ar fi indicat să nu chemaţi poliţia s-ar putea să facă parte din aceeaşi echipă.

  • De v-amendează un poliţist în Paris, daţi-i două palme. Dacă scoate cătuşele înseamnă că sunteţi norocos, aveţi în faţă un poliţist adevărat; dacă vă dă un pumn înseamnă că e un poliţist fals şi deci nu sunteţi obligaţi să-i plătiţi amenda.

  • Dacă aveţi în plan să vizitaţi Roma, luaţi-vă câteva canistre cu apă, altfel cu 5 euro cât veţi plăti jumătatea de litru, o să vă pară rău că n-aţi cumpărat „Izvorul minunilor”, cu munte cu tot.

  • Boon! Şi-ajungem la taximetrişti că de-aici m-am enervat cel mai rău. Toată discuţia e despre taximetriştii din Praga. Au o întreagă pagină dedicată. Cică-s în stare să te ajute să traversezi strada în numai un sfert de oră. Flecuri, dom'le, fleacuri!


În Bucureşti, din faţa Gării de Nord până-n spatele Gării de Nord faci, cu taxiul, o ora şi douăzeci de minute, de la aeroportul din Băneasa până-n gară, dacă nu-ţi scoţi etichetele cu Venice, mai pui de-un corn cu nucă şi cumperi taxiul cu tot cu roata de rezervă. Deci?!?


Se rezolvă odată enigma cu oul sau găina? I-au învăţat ei, pe-ai noştri sau i-am învăţat noi pe ei?


Eu zic, ori să fie rectificat ghidul şi s-avem măcar o pagină ca şi cehii, primesc; ori să ni se ofere niscaiva drepturi de autor şi iar primesc. Nu pot accepta ideea că nici măcar aici n-am inventat nimic.











Powered by ScribeFire.

01 februarie 2010

Jurnal de bord (V)


În sfârşit, acasă


Ei, da, în sfârşit, acasă! Zâmbim cu satisfacţie primei zile, de sub plapumă.
Nu suntem foarte dispuşi să ne împrăştiem bruma de încălzeală agonisită, în exteri-orul foarte alb, dar Von Pluşul aude strigătul haitei de la containerele cu care ne foarte învecinăm, se caţără pe geamuri, latră, îşi muşcă coada, îşi bagă labele-n ochi nelăsându-ne prea multe opţiuni.

Las başbuzicii să-i explice Pluşului cum stă treaba cu anturajul nepotrivit îmi pun, pe mine, jumătate din hainele din valiză şi plec să-mi schimb buletinul expirat.

Prima pornire o ratez pe scara blocului unde gheaţa mă aşează niţeluş în fund, a doua după alţi trei paşi.

Stau, ca un cărăbuş răsturnat cu burta în sus, până când ajunge mama cu o pereche de şosete cu dungi verzi şi roşii pe care mi le aşează peste cizme.

Cum o să fac poze de buletin cu şosetele astea, mă întreb foarte calmă, în timp ce mama îmi îndeasă şi-o căciulă peste urechile pe care eu le bănuiam oricum, căzute. Mda, deja sunt două nelămuriri şi eu de la una în sus, mă blochez, nu mă mai întreb cum o să arat şi-aşa toate pozele mele oficiale, par luate direct de pe panoul infractorilor periculoşi.

Reîncep exerciţiile de alpinism stradal, cu bucurie, ştiu că au schimbat sediul poliţiei, să vezi că au pus în acelaşi loc şi plătitul taxei, pozele şi fotocopiatorul... he, he, he... lucrurile se schimbă acasă, ia te uită, termopane, căldură, catifele, scaune cu dichis...

- Copiile se fac două străzi mai jos şi taxa se plăteşte două străzi mai sus, după asta intraţi în biroul de alături să faceţi poze, îmi face ferfeniţă entuziasmul madama piţigăiată de la ghişeu.

Nici n-ar trebui să fie foarte greu la urma urmei, trag cu dinţii de colţul optimismului niţel şifonat, dar intrarea în sediu e făcută pe acelaşi sistem cu al scării exterioare din Cluj, adică pavată cu gresie super, extra, nemaipomenit de lucioasă, deci la fiecare reintrare în sediu îmi acord generoasă un covrig, să-mi reîmprospătez forţele.

Mai târziu aveam să constat că e o modă foarte la modă, într-o ţară în care aproape şase luni pe an e iarnă, magazinele, instituţiile, băncile au toate, intrările pavate după aceeaşi tehnică ingenioasă.

Sar din nou de la una la alta şi mă întorc la doamna cu buletinul pe care reuşesc să o supăr, fooooarte tare, pentru că n- aveam cartea de alegător, zic doamnă, îmi pare rău dar nu-mi aduc aminte s-o fi avut vreodată.

Atât mi-a fost. Atitudinea ei, mă lasă să înţeleg că merit să fiu scoasă din baza de date a populaţiei României şi după o scanare pupilară mai atentă la nivelul şosetelor mele teribil de vărgate, nici recensământul global n-are motive să mă includă.


După mine, scena buletinului şi covrigii ronţăiţi birjăreşte pe scările poliţiei, ar fi fost de ajuns pentru o primă zi, după maică-mea, nu, aşa că hotărăşte să ne arate micile - marile trucuri de bătut criza cu capul de pereţi.

Ne duce la un en-gros en detail, undeva, într-o fostă hală unde se reparau tractoarele IAS-ului odată, cu produsele şi preţurile aferente, mâzgălite direct pe pereţi.

Fursecuri, bomboane, rahat, cafea, detergent, pui, pulpe, smântână, ceafă de porc, ţigări, chiloţi, vorba cântecului, „avem di tăti”.

Un domn rotofei, îngheţat bocnă, stă pe un scaun, jumătate afară, jumătate într-un depozit, în faţă are o cutie cu două roşii, un ardei, doi cartofi, o vânătă, o mandarină, un măr, două pere şi-un borderou.

- Luăm roşii? mă întreabă mama.

- Nu ştiu dacă luăm roşii, cum sunt?

- Roşii, răspunde maică-mea, calmă.

- Păi să le văd.

- Uite-le, colo, în cutie.

- Le luăm pe alea două?

- Nu, luăm mai multe.

- Păi de aia zic. Trebuie să le văd.

- Sunt ca astea, se bagă şi nenea cu borderoul, la mijloc.

- Nu iau dacă nu le văd, mârâi eu.

- Foarte bine, face mama, cu tonul ăla, care de fapt, înseamnă, foarte rău. Luăm mandarine?

- Nu ştiu dacă luăm mandarine, nu mă dau eu jos cu una cu două de pe metereze. Cum sunt?

- Evident, foarte portocalii, mă anunţă mama că nu-i dispusă să cedeze.

Ne exersăm muşchii şi pe celelalte legume, încep vag, să-mi aduc aminte că din faţa maică-mii trebuie să te dai mai repede decât din calea buldozerului, cei patruş' unu de anişori ai mei, n-atârnă nici cât o smochină uscată.

Soluţia salvatoare vine neaştepat de la nenea cu borderoul care ne propune conţinutul cutiei de expoziţie, reparându-mi astfel onoarea mea de familistă

Imaginile care urmează vor să încheie cu zâmbet povestirea asta lungă, despre drumul spre şi în România.

Avem di tăti
Afumătoare cu înger
Cine-a pus grătaru-n drum
Ăla n-a fost om nebun
Reciclare diferenţiată
Buturuga mică a dezăpezirii
Să nu ziceţi că nu v-am spus
Rareaşă cu mamă şi căţel
La subsuoară de înger