11 ianuarie 2010

Jurnal de bord

Drumul spre casă


17- 18 decembrie 2009

Mama a vrut un cuptoraş electric, tata un grătar care ştie să întoarcă carnea, să potrivească usturoiul şi să-şi facă vânt de unul singur, soacră-mea un aparat de masaj, socrul o drujbă, câte ceva pentru cei o sută unu oameni dragi pe care abia aşteptăm să-i reîntâlnim, cojoacele şi izmenele noastre ghimbosite în orice colţişor disponibil, toate împreună o fac pe biata Picasica să arate precum un  caltaboş ieşit timid din pieliţă.
- Măi, jupâne, eu am o bănuială. Nu cumva tu ar trebui să vezi în spate, măcar cât să-ţi dai seama că ai spate?
-Nooo, zice el sărind cu fundul pe valiza plină cu căluţi şi scrumiere din sticlă de Murano. De aia am oglinzi cu senzori, îmi văd şi numărul de la maşină de după curbă, dacă vreau.
Mai e ceva de băgat?
- Păi, băieţii, Von Pluşul, pe mine şi… pe tine la o adică.
- Ei, asta înseamnă că avem loc berechet, declară jupânul vioi, mângâind stopurile Picasicăi.
Berechetul ăsta s-a tradus  prost în practică, astfel că ,eu a trebuit să sprijin, cu ceafa, gentuţa plină de cosmeticale, Rareş, ghiozdanul plin cu intenţii studioase. Luşul s-a sprijinit de propria-i coadă, din solidaritate.
Facem o cruce creştinească şi plecăm la drum.
Austria, pe întuneric, din tunel în tunel, cu-nfundat şi desfundat de urechi, Ungaria, pe crăpatul zorilor, patria mumă se apropie vertiginos, începem numărătoarea inversă de kilometri, cu emoţie şi alte multe nevoi fiziologice în cârcă, jupânul e un pic rasist deci cafea de la unguri nu pupăm şi gata. Privim cu jale benzinăriile cochete de pe străduţele ungureşti, strângem din dinţi concomitent cu alte orificii şi… în sfârşit, strigăm „Borşşş!!!” pe cinci tonuri diverse de suferinţă.
Un morman de zăpadă îngheţată ne acoperă parţial panorama vamei care pare o tarabă de bazar murdar, trecem printr-o groapă  plină cu noroi oarecum îngheţat şi ajungem zâmbitori în faţa celor cinci vameşi tinerei.
Dăm bună ziua politicos nu ne răspunde nici măcar ecoul,  îmi aduc aminte brusc că noi suntem hoţii şi ei vardiştii credeam că jocul ăsta nu-l mai joacă nimeni, suportăm cu stoicism scanatul în pupilă, Von Pluşul îşi zbârleşte niţeluş coama, îl liniştesc şoptindu-i la ureche, sunt de-i noştri toţi ca bradul, nu mârâi, că te bagă la marfă de contrabandă, el nimic, fâlfâie intermitent din buză arătându-şi colţul mai lung.
Spunem mulţumim, sărbători fericite, nimic, oamenilor legii nu li se mişcă decât sprâncenele, poate e de la ger, afară sunt -16 grade iar noi am intrat în ţară.
Facem slalom ca Titanicul printre gheţari, oprim în dreptul unuia să cumpărăm rovinieta, Luş dă semne că vezica e pe punctul de-a pocni, aşa că profit de oprire şi coborâm împreună. De după banchiză apar lătrând ameninţător patru câini uriaşi,  Luşul încearcă să facă, cam ce-am încercat noi cu vameşii, cu şanse de reuşită încă şi mai îndoielnice, aşa că ne retragem cu demnitatea şifonată, în maşină.
Ochim o benzinărie pe partea opusă şi repetăm manevra,  numai că  suntem blocaţi urgent din cele patru puncte cardinale de tuciurii, care încearcă să ne vândă cojoace, telefoane, ceasuri şi chiloţi. Zicem, nu, dar tuciurii ne privesc încruntaţi şi ameninţător, aşa că ne retragem din nou în maşină cu toate nevoile după noi. Suntem niţel dezorientaţi, Rareş propune să ne întoarcem la ultima benzinărie din Ungaria,  noi mestecăm ideea printre dinţi, prin Borş n-am mai fost ceea ce nu vă doresc nici dumneavoastră.
Privim dărâmaţi peisajul. Clădiri pestriţe cu firme în culori ţipătoare: tâmplărie, pvc, fier forjat, eşapamente; second hand-uri  cu jerbe mortuare la intrare (până la urmă, de ce nu?), haine turceşti agăţate pe ziduri, o femeie spală geamurile cu mopul, din nou tâmplărie iar pvc, fier forjat, eşapamente, rablaromânia.ro un domn rotofei aruncă o găleata de apă pe maşină, maşina se transformă instantaneu într-un ţurţur uriaş.



În faţă, avem  un tir, pare un elefant rătăcit într-o vitrină cu bibelouri, geamurile caselor clănţăne periculos, pe mijlocul  trotuarului un alt domn rotofei, afumă carne.
- De ce iese fum din stradă, întreabă Rareş.

Nimeni nu-i răspunde, radioul boscorodeşte în ungureşte

Tirul se opreşte, ne oprim şi noi, coloana de maşini din sensul opus e fără breşe. Şoferul tirului coboară  sărind ca un căprior în călduri peste mormanele de zăpadă îngheţată de pe bordură şi intră în supermarketul de doi pe trei, nu înainte de a-şi scărpina pe îndelete, posteriorul amorţit.

Cei din spate încep să claxoneze. Noi nu claxonăm, stăm şi privim cu pupilele alungite  de uimire, filmul ce se desfăşoară cu încetinitorul, dincolo de parbriz.
Cei din spate încep să înjure, şoferul de tir iese, fluturând din batonul de parizer un mesaj, nu tocmai greu de descifrat.
Privind rânjetul impertinent de pe faţa lui, îmi aduc aminte de toată agitaţia de după alegeri, de toate acuzele zvârlite dincolo şi dincoace de graniţă, şi mă întreb, ce anume ar fi schimbat, în atitudinea lipsită de cel mai elementar bun simţ a omului cu parizerul ridicat deasupra capului, faptul că Geoană, Obama sau Fidel Castro, i-ar fi fost preşedinţi.
Începem din nou să ne mişcăm, Tomiţă, navigatorul jupânului, dă ochii peste cap la fiecare cinci minute, asigurându-ne că suntem pe drumul cel mai rapid, kilometrajul arată încăpăţânat treizeci de kilometri la oră, jupânul zbiară după indicatoare.
- Dacă nu sunt, înseamnă că trebuie să mergem tot înainte, declară firoscos, Alex.
Noroc cu Rareş care le descoperă, pe partea opusă direcţiei de mers, înainte să greşim strada.

6 comentarii :

  1. Am comis-o, aşa de început de an! Am lăsat un comentariu pentru primul tău text din 2010 pe ultima postare din 2009!
    E clar, nu mă dezic: nu am nicio şansă nici anul ăsta. Rămân acelaşi lunatec şi pe 2010.
    Promit.


    comentariul mutat, cu voia ta:)

    Mult mai tare ca întoarcerea lui Ulise în Itaca, după căpşuniada de 20 de ani!
    Super mişto scris, super naşpa resimţit (mai ales când eşti greu încercat de nevoi!). Asta îmi aduce aminte de epistola aia în care ne dădeam noi mari că ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul. Cu sărăcia ştim cum e, cu nevoile nasol cu tuciurii, iar cu neamurile măcar sănătoase să le ştim.
    Vameşii erau aşa tăcuţi pentru că, între timp, Ministerul de Interne a hotărât ca la punctele de frontieră ale României cu ţările vecine, dar şi cu ţările care nu sunt vecine, ci doar simple cunoştinţe, să fie angajaţi cetăţeni străini, nevorbitori de limbă română, pentru a elimina corupţia şi ineficienţa din sistem. Cei cinci tinerei erau de fapt apatrizi din Uzbekistan, Gârgâstan, Bostan şi Bâtlan, ţări cu care noi avem de altfel puternice relaţii diplomatice, economice şi culturale.
    Personal, mă oftic că nu aţi poposit la benzinăria maghiară, mai cu seamă că miniştrii care se ocupă cu Sănătatea, Mediul şi Cultura din guvernul României sunt de prin partea locului (în care ziceam eu că ar fi fost bine să poposiţi!). Ca să nu mai zic că la Vaslui, judeţ cu o importantă populaţie maghiară, prefectul este tot un descendent al mercenarilor angajaţi mai deunăzi de Măria Sa, Ştefan.
    Ce să mai zic?
    Să fim sănătoşi (eu sunt sănătos şi fără vaccin antiporcin!), să ne auzim bucuroşi şi să nu ne plângem: vom avea un an în care cu siguranţă că nu ne vom plictisi.
    Toate cele bune şi frumoase, şi ţie, şi alor tăi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşa să faci, altfel nu te-aş recunoşte :).
    Bine că m-ai lămurit în privinţa vameşilor, aş fi putut crede, Doamne fereşte, altceva.
    Am poposit şi la benzinăriile maghiare, la întoarcere,că omul din greşeli învaţă, nu-i aşa?
    Dacă nu m-oi plictisi cu povestitul aşa cum mi se întâmplă de obicei, ajung şi la calea întoarsă.
    Îţi mulţumesc, dorindu-ţi cu mult drag, să ai troiene de dorinţe împlinite anul acesta!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ina, se vede ca vii rar prin Romania. Am vazut o faza mai ciudata decat a ta, aia cu tirul oprit pentru parizer. Hai sa-ti povestesc: la o intersectie mare, cu patru benzi pe sens, ajung primul la semafor si opresc pe banda a treia. Langa mine, pe banda a doua, trage un taximetrist. Dupa care opreste masina, coboara si se duce la chioscul de vis-a-vis. Erau trei persoane la chiosc asa ca, pana sa-si cumpere tigari, semaforul se face verde. Toti au plecat cu exceptia celor din spatele taximetrului, care claxonau furiosi, nestiind de ce sta un taxi parasit in mijlocul strazii.

    Ma bucur ca ai inceput un serial cu aventurile tale prin tara. Daca numai drumul pana la Bors ti-a luat un episod, ma astept ca restul sejurului sa iti mai furnizeze material pentru inca 5-6 episoade. Spre incantarea cititorilor.
    De ce 5-6 ? Pai Romania este un izvor nesecat, cat Italia, Austria si Ungaria la un loc.

    Asa ca stau cuminte si astept. Mi-am bifat casuta "Notify me of new posts via email."

    RăspundețiȘtergere
  4. Bine ai venit, Dane!
    Mă gîndeam eu că şoferul de tir nu e singurul exemplar din rasa lui:)
    Cred că ar ieşi vreo 5-6 file cum zici tu, să vedem acu' cât mă ţine cheful de povestit.
    De fapt, încerc să scriu repede, am început să uit, ceva de speriat.
    Ei, nici chiar aşa de cuminte:))

    RăspundețiȘtergere
  5. Bine de voi, măcar v-aţi mai potolit oleacă dorul de Românica. Aţi mers non-stop, cît aţi făcut pînă acasă ?

    RăspundețiȘtergere
  6. Aşa e, să zicem că pentru un an-doi suntem în regulă, avem provizii:).
    Oricum, puţin recomandabil drumul cu maşina.Cred că puse una peste alta au fost 36 de ore, cu respiro de o noapte la Cluj, brrr, şi acum visez curbe, curbişoare...:)
    Să ai un an minunat, Marius!

    RăspundețiȘtergere