21 ianuarie 2010

Jurnal de bord (III)

Pe sub Chei ne legănam


Spărgătorii de maşini nu obţinuseră sporul de lucru în condiţii de ger cumplit, astfel încât, dimineaţa, regăsim bagajele exact acolo unde le lăsasem.
Ne pornim prin Cluj, la întâmplare, să refacem proviziile: apă, paie şi cartele de telefon. Rareş n-a mai fost în România de patru ani, legătura se reface greu şi deocamdată  la nivel olfactiv.
Gogoşi, covrigi, brânzoaice, cozonaci...
Ne decidem să începem cu nişte ştrudele aruncate pe un galantar, proaspăt măturat în cel mai propriu sens al cuvântului.
Privim cu gura căscată indecent, capătul de mătură ce se învârte  aruncând firimiturile prin colţuri, vânzătoarea are o singură mănuşă, se ţine cu ea de pungă, unghiile ei scormonesc profesionist, mormanul de bunăciuni.
Urmează ritualul restului care nu este. Suntem întrebaţi  dacă vrem gume, treacă- meargă, îmi zic, bine că nu-s chibrituri, mănuşa zboară peste ştrudele, cutia de gume se desface, conţinutul se răstoarnă în căuşul cald al palmei gestionarei,  se numără  două pastiluţe verzui care se trântesc apoi pe suprafaţa lucioasă a cântarului.
Fiind eu înrolată în gaşca celor care caută jumătăţile pline chiar şi-n  paharele ciobite, mă bucur teribil că restul a fost exact şi vânzătoarea n-a fost nevoită să rupă vreo pastilă în dinţi,  nuanţa ei de ruj nefiind printre preferatele mele.
- Ne pare rău, dar noi le voiam pe jumătate mestecate, îi spune Alex vânzătoarei, privind la gume c-o sprânceană ridicată.
- Adică? Faci mişto de mine? devine suspicioasă vânzătoarea sprijinindu-şi şalele în palme.
- Definiţi cuvântul „mişto”, se bagă şi mezinul, cu capul înainte, pe câmpul de  luptă.
- Păi ce, nu v-am întrebat dacă vreţi gume?
- Nu ne-am închipuit că vă referiţi la genul ăsta de gume. Ştiţi măcar câte reguli de igienă aţi încălcat din momentul în care aţi deschis pachetul, continuă Alex , serios ca un inspector sanitar în exerciţiul funcţiunii.
Vânzătoarea nu e cu mult mai în vârstă decât başbuzicii, aşa că eu şi jupânul ne retragem încetişor din tranşee. Bătălia asta pot să o poarte  singuri.
Peste câteva minute, când ies din magazin, fluturând restul, triumfători, par mai înalţi cu câţiva centimetri.
Una peste alta, reuşim să ne urnim din nou spre destinaţia finală. După calculele lui Tomiţă, ne lipsesc doar zece ore până la reîntâlnirea cu Vasluiul.
Traseul ales de jupân,  ne aduce culori din ce în ce mai pământii, în obraji.




După ce urcăm muntele spre Lacul Roşu pe o străduţă ca un şiret răsucit pe gleznă mă simt pregătită sufleteşte pentru o finală de bungy jumping.
- Dacă ăsta o fi Şuhardul Mare înseamnă că suntem  la 1507 de metri înălţime, dacă e Şuhardul Mic atunci îs doar 1352 de metri, mai e vârful Ucigaşu da' nu văd înălţimea şi Gâtul Iadului... hmm... tu ce zici, mami? mă- ntreabă Alex cu nasul în hartă.
- Zic să mă anunţi când ajungem la un metru deasupra solului să pot sări la gâtul lui taică-tu, în deplină siguranţă, mârâi cât pot de prietenos printre dinţi.
Intrăm şi ieşim de sub burta munţilor care par scobiţi de-o lingură uriaşă.


Suntem singuri pe drum, liniştea ireală pătrunde prin geamurile închise.








Sursă fotografii: http://trofin.wordpress.com/



Powered by ScribeFire.

10 comentarii :

  1. Apreciem conştiinţa civică a noii generaţii şi sperăm că o dată cu emigrarea tuturor copiilor între 0 şi 40 de ani, pentru cel puţin 40 de ani, în ţara asta lucrurile vor începe să dea semne de îndreptare ortografică, ortoepică, ortopedică şi de punctuaţie.
    Evreii au avut nevoie să bănănăie 40 de ani prin Egipt ca să ajungă ce sunt acum. Eu am bănănăit 40 de secunde pe pozele lui dom' Trofin şi m-a luat cu ameţeli, aşa că m-am îndreptat de tot (am rău de înălţime mai ceva ca tipa din Vertigo).
    Jos fesul, Alex (iarna nu port pălărie decât după ora 3 dimineaţa)! Bravo, Rareş! Eu, în locul vostru, luam mătura ăleia şi îi făceam o colonoscopie cu ea (dacă nu ştiţi ce e aia, rugaţi-o pe mami să vă explice)

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi eu cred că asta ar putea fi soluţia salvatoare. Cu vreo săptămână în urmă, dădusem de blogul unui puşti de 15 ani, care scria chiar bine. Într-unul din posturile sale amenda faptul că şoferul de autobuz fumează în timp ce conduce, cu uşile şi geamurile închise şi se întreba pe bună dreptate, de ce este obligat să călătorească în asemenea condiţii.
    L-am întrebat dacă a reclamat chestia asta, undeva. Răspunsul lui a fost cam aşa:

    „Sa reclam? Dupa ce ca circula doua autobuze pe zi? Nu cred. Fac naveta peste 40 de kilometri in fiecare weekend ( 40 dus, 40 intors). Nu as vrea sa merg atata pe jos.”

    Funcţionează deci vechea regulă, reclamantul trebuie pedepsit. Şi teama de a nu pierde ceea ce prost sau bun, măcar ai, are rădăcini adânci şi greu de extirpat.
    Başbuzicii mei au avut ocazia să se elibereze aici, tocmai de fricile mărunte care macină: frica de profesori, de şoferi de autobuz, de portari, de infirmiere etc.
    Cu siguranţă se vor bate pe fesul tău, le voi povesti despre el mâine acum dorm ca nişte buşteni uitaţi în soare.
    Şi despre colonoscopie, bineînţeles :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Lăsând gluma la o parte, mă bucur mai mult decât am cuvinte să spun pentru copiii tăi, Ina şi mă bucur ptr tine că ai puterea să le oferi o viaţă aşa cum merită. Să te ţină Dumnezeu sănătoasă!
    Dacă aud că mândrii tăi nu respectă mama minunată pe care o au, te rog să le spui că vine nenea doctorul şi le face nu o colonoscopie, ci o clismă de toată frumuseţea.
    Vă doresc să aveţi parte de tot ce e frumos şi bun. Vă pup şi vă îmbrăţişez pe fiecare în parte, dar acum să nu vă supăraţi pe mine dacă o să stau mai mult cu Luş von Pluş, că e mai mic.

    RăspundețiȘtergere
  4. Vai, ce frumos vorbiti despre Cluj, cei mai buni dintre romani. Eu am fost mult mai multumit. Asta estem, daca ne apucam sa intram in magazinele umblate de tot poporul. Mi-au servit o paine speciala, cu mucegai din ala verde, culoarea preferata, din cel mai fin. Deja ma gandeam ca n-am cu ce plati branza asta fina dupa retete frantuzesti. Asta e, astia miroase bucurestenii, au nasu' fain.

    RăspundețiȘtergere
  5. după Globurile de aur si globurile din pomul de craciun care s-au spart cand am vrut sa strang eu pomul de craciun ca ma prindea Pastele cu el in casa, campania de datul de-a azvarlita cu premii continua
    conform zicalei ca dar din dar se face rai (altii zic ca se face o adunatura de conjunctii sau/si adverbe, dupa caz), am zis sa dau si eu, ca si altii mi-au dat mie
    http://stephanremy.blogspot.com/2010/01/premii-care-tin-de-cald.html

    RăspundețiȘtergere
  6. Zici că de vină o fi fost accentul meu bucureştean de Vaslui? :) Mărturisesc că la asta nu m-am gândit.
    Bucuroasă să te regăsesc!

    RăspundețiȘtergere
  7. Noi, toţi minunaţii de dincoace de ape, îmbrăţişăm strâââns şi cu simţ de răspundere, castelanul din Împărăţia Frigului, care ştie să facă cafele cu caimac în fa diez şi ceaiuri cu soare feliat. Von Pluş face tumbe ca şi noi de altfel care ne-am aşezat cuminţei la rând. Câte o jumătate de zi pentru fiecare, te rugăm frumos... :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Waw!
    Am început anul bine, mulţumesc frumos! Ar trebui să fac şi altceva în afară de a mă bucura?

    RăspundețiȘtergere
  9. comitetul de decernare a premiilor care mi-a decernat mie premiul pe care l-am primit şi eu la rândul meu ca să dau şi eu la alţii tot ca premiu a zis să facă şi alţii premiaţi de mine exact ca mine, adică să fie tot de comitet şi să decerneze şi ei la alţii. waw!
    acum ştiu de ce toată viaţa mea am fugit de premii: nu înţelegi nimic din ele şi cred că de aia ne bucurăm.
    m-am apucat să culeg din lacul codrilor tăi albastru sau albaştri după caz şi l-am pescuit pe domnul alandala că imi place mie de el cum scrie. bun vecin.

    RăspundețiȘtergere