29 ianuarie 2010

Tulburătoare fiinţă

De când am călcat în profilul dumitale mă întreb interogativ şi persistent, cum a putut natura să urzească acest complot de genul feminin ancenstral într-o ansamblare unicată pe singurul dumitale trup scoţîndu-te în evidenţă prin asemănare, ca o balenă uriaşă printre meduze?

Angelismul dumitale biped m-a lăsat precum o Lycopersicon Esculentum izbită fără milă între paletele mixerului şi reprodusă posterior, în marele ghiveci al vieţii sub vulgarul nume de pătlăgică.

A dumitale sempre,

Nik Bughidău



Particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema



27 ianuarie 2010

Gânditorul de la Hamangia


Căzuse zăpada mare anul acela. Oamenii scormoneau zi şi noapte de teamă să nu rămână îngropaţi în peşteri. Toţi credeau c-a lu' Sulă se născuse mai încet la minte.

- Mă, a lu' Sulă, dă zăpadă c-o să te îngroape.

- Ba bine că nu, răspunse calm a lu' Sulă. Cine a pus-o, ăla să o dea.

Şi, hotărât, se aşeză în gura peşterii, cu capul sprijinit în mâini şi privirea-n zare.

Două mii de ani mai târziu când săpăturile arheologice l-au scos la iveală, deveni adevăratul simbol al spiritualităţii româneşti.







Text scris pentru Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema






26 ianuarie 2010

Ciro de Luca Napolitanul din Carpaţi

Cu ceva timp în urmă povesteam despre Spitty cel voinic care-a brăzdat în lung şi-n lat, internetul şi hip hopul italienilor.


A venit timpul să primim replica italienilor.


Pe numele lui, Ciro de Luca, fost carabinier de Napoli, tată italian, mamă româncă,  proaspăt debarcat în România pe aripa armonioasă a manelelor.


De fapt, prospeţimea ar putea să nu fie prea proaspătă.


Când Spitty urca vertiginos în topuri prin 2007, Ciro i-o fi telefonat Copilului Minunat:


"'scolta, bello, ti va di fare una mannellinna insieme a me?”, deci tot cam prin 2007.










Ce-aş putea să adaug?


Melodiile vorbeşte de la sine şi fanii aşijderea,”nu ascult eu manele dar asta chear trebue so asculţi”, vorba aia!


Oricum, marii artişti ai neamului l-au primit cu braţele deschise. Toate numele sonore: Guţă, Brandy, Salam, Peşte, Cârnat, Puştiu au colaborat imediat în fel şi chip, fără mofturi şi fiţe, pasionaţii pot găsi o valoroasă colecţie pe you tube.


Următoarea mişcare logică a fluxului ar fi refluxul care să aducă maneliştii în cizmă.


Citii eu în zaţul de la cappuccino, duetul, Florin Salam Dezamăgitu'& Ciro de Luca Napolitanul din Carpaţi, va rupe poarta festivalului de la San Remo, parol!


Sâc- sâc! Ce şah mat i-am dat başbuzicului mic!




Powered by ScribeFire.

24 ianuarie 2010

Atunci când copiii se nasc uriaşi

Consider că e un privilegiu să-i poţi asculta:



Cristian Imparato  13 ani

Îmi explică şi mie cineva cum obţii aşa ceva, direct de la naştere? Aş încerca să mă pregătesc pentru viaţa următoare.

23 ianuarie 2010

Jurnal de bord(IV)

Înainte mult mai este


Odată şi odată termin eu şi povestea drumului în România, n-o să vedeţi?


Oricum nu există riscul de a plictisi pe cineva, mai mult decât m-am plictisit de una singură tot povestind ca o băbătie, un drum de 36 de ore în patru episoade...


Încă vreo două şi scenaristul fantasticului serial „Tânăr şi neliniştit” o să facă gastrită pe fond nervos. Numai că n-am încotro. Drumul ăsta a avut pentru fiecare din noi un semnificat aparte. Ce altă bornă semnalizatoare pot eu construi decât una din cuvinte? Deci!


După ce ieşim, miraculos de întregi din realitatea paralelă a Cheilor, pornim, cu capul înainte şi ochii oarecum lipiţi de parbriz, mai departe, prin tărâmul îngheţat al Moldovei. Situaţia indicatoarelor e încă şi mai încurcată, temperaturile scad înfricoşător, în numai o oră, trecem de la -15 grade la -23, iată:




















Din fabricaţie, Picasica e setată să ţipe la -3 grade: ”aoleu, gheaţă!”, la cele multe minusuri şi stratul de gheaţă cât palma, nu îndrăzneşte să mai zică nimic, scârţâie pe acelaşi ton cu Daciile pe aburi, pe care le admirăm la semafoare.


Tomiţă e şi el depăşit de situaţie aşa încât fugărim puţinii oameni care se mai încumetă să mişune prin oraşele îngheţate, cât să ne asigurăm că nu greşim drumul.


Bineînţeles că jupânul alege o scurtătură de genul „lasă că ştiu eu mai bine”, pe unde ultima căruţă trecuse cu trei zile în urmă.


E de la sine înţeles cât am fost de surprinşi citind, târziu în noapte, pancarta cu „Bine aţi venit, Municipiul Vaslui!”


Von Pluşul a citit-o pe silabe ,de două ori.


Ce şampanie, ce caviar? Două cutii de icre cu ceapă şi câteva pahare de vin fiert, ne-au făcut să adormim visând că Picasicăi îi vor creşte aripi şi la întoarcere vom fâlfâi în cercuri mari pe deasupra României.








Powered by ScribeFire.

21 ianuarie 2010

Jurnal de bord (III)

Pe sub Chei ne legănam


Spărgătorii de maşini nu obţinuseră sporul de lucru în condiţii de ger cumplit, astfel încât, dimineaţa, regăsim bagajele exact acolo unde le lăsasem.
Ne pornim prin Cluj, la întâmplare, să refacem proviziile: apă, paie şi cartele de telefon. Rareş n-a mai fost în România de patru ani, legătura se reface greu şi deocamdată  la nivel olfactiv.
Gogoşi, covrigi, brânzoaice, cozonaci...
Ne decidem să începem cu nişte ştrudele aruncate pe un galantar, proaspăt măturat în cel mai propriu sens al cuvântului.
Privim cu gura căscată indecent, capătul de mătură ce se învârte  aruncând firimiturile prin colţuri, vânzătoarea are o singură mănuşă, se ţine cu ea de pungă, unghiile ei scormonesc profesionist, mormanul de bunăciuni.
Urmează ritualul restului care nu este. Suntem întrebaţi  dacă vrem gume, treacă- meargă, îmi zic, bine că nu-s chibrituri, mănuşa zboară peste ştrudele, cutia de gume se desface, conţinutul se răstoarnă în căuşul cald al palmei gestionarei,  se numără  două pastiluţe verzui care se trântesc apoi pe suprafaţa lucioasă a cântarului.
Fiind eu înrolată în gaşca celor care caută jumătăţile pline chiar şi-n  paharele ciobite, mă bucur teribil că restul a fost exact şi vânzătoarea n-a fost nevoită să rupă vreo pastilă în dinţi,  nuanţa ei de ruj nefiind printre preferatele mele.
- Ne pare rău, dar noi le voiam pe jumătate mestecate, îi spune Alex vânzătoarei, privind la gume c-o sprânceană ridicată.
- Adică? Faci mişto de mine? devine suspicioasă vânzătoarea sprijinindu-şi şalele în palme.
- Definiţi cuvântul „mişto”, se bagă şi mezinul, cu capul înainte, pe câmpul de  luptă.
- Păi ce, nu v-am întrebat dacă vreţi gume?
- Nu ne-am închipuit că vă referiţi la genul ăsta de gume. Ştiţi măcar câte reguli de igienă aţi încălcat din momentul în care aţi deschis pachetul, continuă Alex , serios ca un inspector sanitar în exerciţiul funcţiunii.
Vânzătoarea nu e cu mult mai în vârstă decât başbuzicii, aşa că eu şi jupânul ne retragem încetişor din tranşee. Bătălia asta pot să o poarte  singuri.
Peste câteva minute, când ies din magazin, fluturând restul, triumfători, par mai înalţi cu câţiva centimetri.
Una peste alta, reuşim să ne urnim din nou spre destinaţia finală. După calculele lui Tomiţă, ne lipsesc doar zece ore până la reîntâlnirea cu Vasluiul.
Traseul ales de jupân,  ne aduce culori din ce în ce mai pământii, în obraji.




După ce urcăm muntele spre Lacul Roşu pe o străduţă ca un şiret răsucit pe gleznă mă simt pregătită sufleteşte pentru o finală de bungy jumping.
- Dacă ăsta o fi Şuhardul Mare înseamnă că suntem  la 1507 de metri înălţime, dacă e Şuhardul Mic atunci îs doar 1352 de metri, mai e vârful Ucigaşu da' nu văd înălţimea şi Gâtul Iadului... hmm... tu ce zici, mami? mă- ntreabă Alex cu nasul în hartă.
- Zic să mă anunţi când ajungem la un metru deasupra solului să pot sări la gâtul lui taică-tu, în deplină siguranţă, mârâi cât pot de prietenos printre dinţi.
Intrăm şi ieşim de sub burta munţilor care par scobiţi de-o lingură uriaşă.


Suntem singuri pe drum, liniştea ireală pătrunde prin geamurile închise.








Sursă fotografii: http://trofin.wordpress.com/



Powered by ScribeFire.

18 ianuarie 2010

Situaţii gravide




Avem prima ştire, pe scurt:


"O femeie gravidă in luna a noua din localitatea vasluiană Crâng a fost dusă pe targă, pe distanţă de 2 km, prin de (...la, în, după, din) zăpadă, până la ambulanţă, deoarece din cauza drumului înzăpezit echipajul ambulanţei nu a putut intra în sat. Femeia a solicitat ajutor sâmbăta dimineaţa în jurul orei trei când a început să aibă contracţii”


Apoi, avem datoria s-o dezvoltăm:
„Din nefericire însă autospecialele au reuşit să pătrundă doar până în apropierea satului...”


Punctul culminant, ţâşneşte spectaculos:


... atunci s-a luat decizia ca militarii care le încadrează să efectueze deplasarea pe jos şi să transporte gravida cu targa de la atelajul cu cai, care încercase fără succes să o aducă până la ambulanţă.”


Deci, cum s-ar zice:


- militarii încadrează, le, pe ele, autospecialele...lelele i, dacă-mi permiteţi punctul pe i;


- militarii trec prin nămeţi ca prin brânză, autospecialele îi privesc rozându-şi cauciucurile de invidie


Nu pot să nu mă întreb, ce s-ar fi întâmplat, dacă, Doamne fereşte, atelajul cu cai ar fi uitat targa-n şură.


Deznodământul fericit:
Momentan femeia se află sub supraveghere medicală la Spitalul Municipal de Urgenţă Bârlad, fără complicaţii sau urmări negative prilejuite de situaţia deosebită în care s-a aflat.”


prilejuieşte, evident şi în mine urmări pozitive despre situaţia deosebită, despre care tocmai am aflat.



II


A doua ştire, pe scurt:



„Un bărbat în vârsta de 58 ani a murit în prima zi de Crăciun, după ce a fost lovit fatal în cap de un bloc gheaţă, care a căzut de pe acoperişul unui bloc din cartierul Dacia.”



Pe lung, sună mai bine:


Un simplu drum până la alimentara de la colţul blocului a fost şi ultimul făcut de Constantin Lână. Blocurile de gheaţă care s-au adunat în acestă perioadă pe acoperişul blocurilor de pe strada Ion Simionescu din Iaşi au cedat şi bărbatul a fost surprins de o adevărată avalanşă.


Un bloc de gheaţă l-a nimerit direct în cap, şi l-a omorât pe loc, încât eforturile medicilor de a-l resuscita au fost în zadar. „Am încercat să-l readucem la viaţă aproape jumătate de oră, dar a fost în zadar. Omul a murit", a declarat coordonatorul SMURD Iaşi. Oamenii care l-au cunoscut pe nea' Costică sunt şocaţi de tragedie.”



Nea Costică, să mă ierţi, eu una las testament cu clauză: dacă mă va lovi, direct în cap, omorându-mă pe loc, aşa de tare, încât eforturile medicilor de a mă resuscita juma' de oră ar fi zadarnice, un bloc de gheaţă de pe acoperişurile blocurilor, ca o adevărată avalanşă, să nu scrie nimeni despre finalul prilejuit de această situaţie deosebită în care m-am aflat.



Sursa ştirilor:

GB-MCOnet


Ştiri România


Adăugire


Iată şi o prelucrare literară a ceea ce încercam să spun mai sus, scrisă de Florian Abel, aici:






Powered by ScribeFire.

15 ianuarie 2010

Jurnal de bord (II)

Spre Cluj. Întâlnirea cu Doru


Drumul spre Cluj se deapănă lin ca un ghem de lână flocăit de-o gaşcă de mâţe în călduri, metru şi groapa, fiecare  depăşeşte pe fiecare, ţelul final e să te depăşeşti de unul singur ca apoi să te miri cât eşti de deştept, Von Pluşul pare teribil de contrariat, după cum se vede.



Renunţ la rolul de copiloată, mintea începe să-mi zburde prin poieni, mă aştept ca dintre brazii pudraţi cu zăpadă să apară un haiduc 'năltuţ, ochi verzi, fără cută-ntre sprâncene, vă rog, dacă se poate, mulţumesc, să m-arunce-n şa, ş-apoi, să tăiem,chiuind, de-a dreptul toate curbele gliei strămoşeşti.
Privirea-mi cade în oglinda retrovizoare, arăt destul de scuturată în rolul Margăi Barbu, aşa că, oftând, închid sertarul cu spiriduşi şi haiduci.
Telefonul zbârnâie, Doru, vrăjitor de Cluj şi-a pierdut răbdarea. N-apuc să-l asigur că în cel mult o oră reuşim să răzbim prin nămeţi că Picasica începe să ţiuie ca un ceainic uitat pe foc.
Jupânul capătă simptome apoplectice.
- Trebuie să fie grav, ne anunţă c-o tristeţe sfâşietoare.
Orice oftat al mironosiţei îl bagă pe jupân  în criză, de data asta e vorba de un cauciuc găurit, scoatem cuptorul, scoatem grătarul, drujba şi celelalte acareturi, uraaa!
Rareş e curios dacă mai are obraji, nu-i mai simte, îi zic, vezi, nu tot ce nu simţi nu există şi nu tot ce simţi există, dacă-ţi puneai izmenele şi fularul eu n-ajungeam filozoafă. Mă priveşte ciudat şi-ncepe să-mi povestească un documentar despre canibali şi canibalism.
Important e că jupânul şi-a revenit din spaimă, Picasica lui dragă, nu şi-a pierdut nicio doagă, ce deşteaptă e drăgălaşa, ptiu! ptiu! să nu-i fie de deochi!
Întâlnirea cu Doru, îmbrăţişarea puiului de om, anulează jumătate din oboseala drumului, supa de tăieţei, iahnia garnisită cu nişte cârnaţi de toată lauda papilelor noastre gustative, elimină hotărât cealaltă jumătate.
Îl urmez pe Doru în camera plină de cărţi unde noapte de noapte ţese poveştile minunate ale adolescenţei sale, o privesc cu drag, pe doamna Elvira, graţioasa împărăteasă a cămărilor pline minunăţii, amândoi radiază atâta blândeţe, atâta frumuseţe încât inima îmi dă pe dinafară. Le mulţumesc, în gând, a câta oară, pentru minunata întâmplare de a-i fi cunoscut.

Toată lumea ştie că jupânii au dificultăţi şi în alegerea cartofilor nedegeraţi în piaţă ce-o fi fost în capul meu când l-am lăsat să găsească un culcuş cald în Cluj, e greu de povestit, aşa încât, să mă plâng acum că până la apartamentul cu pricina, etaj trei, confort cinci, se ajungea de pe o scară exterioară, în formă de melc, pavată cu gresie lucioasă; parcare pe trotuar „ nu răspundem de bagaje, le luaţi cu dvs, în apartamentul care este”, ar fi inutil.
Cert e că ne-au trebuit zece minute să ajungem până sus, doar cu periuţele de dinţi. Alex şi Rareş au adormit lângă uşă, Luşul pe prag, doar jupânul se mai zbate cu refren:” Şi bagajele?”

Powered by ScribeFire.

11 ianuarie 2010

Jurnal de bord

Drumul spre casă


17- 18 decembrie 2009

Mama a vrut un cuptoraş electric, tata un grătar care ştie să întoarcă carnea, să potrivească usturoiul şi să-şi facă vânt de unul singur, soacră-mea un aparat de masaj, socrul o drujbă, câte ceva pentru cei o sută unu oameni dragi pe care abia aşteptăm să-i reîntâlnim, cojoacele şi izmenele noastre ghimbosite în orice colţişor disponibil, toate împreună o fac pe biata Picasica să arate precum un  caltaboş ieşit timid din pieliţă.
- Măi, jupâne, eu am o bănuială. Nu cumva tu ar trebui să vezi în spate, măcar cât să-ţi dai seama că ai spate?
-Nooo, zice el sărind cu fundul pe valiza plină cu căluţi şi scrumiere din sticlă de Murano. De aia am oglinzi cu senzori, îmi văd şi numărul de la maşină de după curbă, dacă vreau.
Mai e ceva de băgat?
- Păi, băieţii, Von Pluşul, pe mine şi… pe tine la o adică.
- Ei, asta înseamnă că avem loc berechet, declară jupânul vioi, mângâind stopurile Picasicăi.
Berechetul ăsta s-a tradus  prost în practică, astfel că ,eu a trebuit să sprijin, cu ceafa, gentuţa plină de cosmeticale, Rareş, ghiozdanul plin cu intenţii studioase. Luşul s-a sprijinit de propria-i coadă, din solidaritate.
Facem o cruce creştinească şi plecăm la drum.
Austria, pe întuneric, din tunel în tunel, cu-nfundat şi desfundat de urechi, Ungaria, pe crăpatul zorilor, patria mumă se apropie vertiginos, începem numărătoarea inversă de kilometri, cu emoţie şi alte multe nevoi fiziologice în cârcă, jupânul e un pic rasist deci cafea de la unguri nu pupăm şi gata. Privim cu jale benzinăriile cochete de pe străduţele ungureşti, strângem din dinţi concomitent cu alte orificii şi… în sfârşit, strigăm „Borşşş!!!” pe cinci tonuri diverse de suferinţă.
Un morman de zăpadă îngheţată ne acoperă parţial panorama vamei care pare o tarabă de bazar murdar, trecem printr-o groapă  plină cu noroi oarecum îngheţat şi ajungem zâmbitori în faţa celor cinci vameşi tinerei.
Dăm bună ziua politicos nu ne răspunde nici măcar ecoul,  îmi aduc aminte brusc că noi suntem hoţii şi ei vardiştii credeam că jocul ăsta nu-l mai joacă nimeni, suportăm cu stoicism scanatul în pupilă, Von Pluşul îşi zbârleşte niţeluş coama, îl liniştesc şoptindu-i la ureche, sunt de-i noştri toţi ca bradul, nu mârâi, că te bagă la marfă de contrabandă, el nimic, fâlfâie intermitent din buză arătându-şi colţul mai lung.
Spunem mulţumim, sărbători fericite, nimic, oamenilor legii nu li se mişcă decât sprâncenele, poate e de la ger, afară sunt -16 grade iar noi am intrat în ţară.
Facem slalom ca Titanicul printre gheţari, oprim în dreptul unuia să cumpărăm rovinieta, Luş dă semne că vezica e pe punctul de-a pocni, aşa că profit de oprire şi coborâm împreună. De după banchiză apar lătrând ameninţător patru câini uriaşi,  Luşul încearcă să facă, cam ce-am încercat noi cu vameşii, cu şanse de reuşită încă şi mai îndoielnice, aşa că ne retragem cu demnitatea şifonată, în maşină.
Ochim o benzinărie pe partea opusă şi repetăm manevra,  numai că  suntem blocaţi urgent din cele patru puncte cardinale de tuciurii, care încearcă să ne vândă cojoace, telefoane, ceasuri şi chiloţi. Zicem, nu, dar tuciurii ne privesc încruntaţi şi ameninţător, aşa că ne retragem din nou în maşină cu toate nevoile după noi. Suntem niţel dezorientaţi, Rareş propune să ne întoarcem la ultima benzinărie din Ungaria,  noi mestecăm ideea printre dinţi, prin Borş n-am mai fost ceea ce nu vă doresc nici dumneavoastră.
Privim dărâmaţi peisajul. Clădiri pestriţe cu firme în culori ţipătoare: tâmplărie, pvc, fier forjat, eşapamente; second hand-uri  cu jerbe mortuare la intrare (până la urmă, de ce nu?), haine turceşti agăţate pe ziduri, o femeie spală geamurile cu mopul, din nou tâmplărie iar pvc, fier forjat, eşapamente, rablaromânia.ro un domn rotofei aruncă o găleata de apă pe maşină, maşina se transformă instantaneu într-un ţurţur uriaş.



În faţă, avem  un tir, pare un elefant rătăcit într-o vitrină cu bibelouri, geamurile caselor clănţăne periculos, pe mijlocul  trotuarului un alt domn rotofei, afumă carne.
- De ce iese fum din stradă, întreabă Rareş.

Nimeni nu-i răspunde, radioul boscorodeşte în ungureşte

Tirul se opreşte, ne oprim şi noi, coloana de maşini din sensul opus e fără breşe. Şoferul tirului coboară  sărind ca un căprior în călduri peste mormanele de zăpadă îngheţată de pe bordură şi intră în supermarketul de doi pe trei, nu înainte de a-şi scărpina pe îndelete, posteriorul amorţit.

Cei din spate încep să claxoneze. Noi nu claxonăm, stăm şi privim cu pupilele alungite  de uimire, filmul ce se desfăşoară cu încetinitorul, dincolo de parbriz.
Cei din spate încep să înjure, şoferul de tir iese, fluturând din batonul de parizer un mesaj, nu tocmai greu de descifrat.
Privind rânjetul impertinent de pe faţa lui, îmi aduc aminte de toată agitaţia de după alegeri, de toate acuzele zvârlite dincolo şi dincoace de graniţă, şi mă întreb, ce anume ar fi schimbat, în atitudinea lipsită de cel mai elementar bun simţ a omului cu parizerul ridicat deasupra capului, faptul că Geoană, Obama sau Fidel Castro, i-ar fi fost preşedinţi.
Începem din nou să ne mişcăm, Tomiţă, navigatorul jupânului, dă ochii peste cap la fiecare cinci minute, asigurându-ne că suntem pe drumul cel mai rapid, kilometrajul arată încăpăţânat treizeci de kilometri la oră, jupânul zbiară după indicatoare.
- Dacă nu sunt, înseamnă că trebuie să mergem tot înainte, declară firoscos, Alex.
Noroc cu Rareş care le descoperă, pe partea opusă direcţiei de mers, înainte să greşim strada.