15 decembrie 2009

A fost dar s-a terminat...

Aflu de la italieni care şi ei au aflat de la Reuterşi, acu' 10 ore şi 48 de minute că:

"Astăzi, Curtea Constituţională a României a validat rezultatul alegerilor, declarându-l învingător pe Trăian Băsescu, punând punct astfel, crizei politice şi economice care bloca ţara."

Waw!
Asta înseamnă că de la graniţă în jos, Dunărea a început să curgă mieros?

Românii stau în căsuţe de turtă dulce, ronţăind picioruşe crocante de spiriduşe?
Stimaţi concetăţeni

Fiecare român care este

să iasă în faţa blocului

c-o lopată
pătrată
sau mă rog
decât să fie lată
atâta lapte şi miere
provoacă colecistul la fiere
pe cuvânt

Care criză? Fleacuri, dom'le! Am ciuruit-o şi pe asta.

07 decembrie 2009

Bă, diasporă

Cine eşti tu, bă, diasporă, să vii să-mi votezi mie, preşedintele care este?

Cine-ţi dă dreptul, să dai cu ştampila, bă? De ce n-ai stat, bă cu mine, să-ţi fie greu, să suuuferi, bă, auzi, să suferi pân' te pişi pe tine ? Să te doară, bă, la Mioriţă, să-ţi îneci amarul în trăscău, să te duci acasă să-ţi baţi nevasta şi copii, de durere, băăă!

Ce-mi spui tu că munceşti doişpe ore, păi ce munceşti pentru mine? Pentru tine munceşti, bă, nu pentru mine, să-ţi intre bine în cap! Trimiţi bani acasă? Păi şi ce îmi trimiţi mie? Îi trimiţi lu' mă-ta şi lu ta'tu, bă, diasporă !

Trăieşti în lux prin străinătăţuri, mănânci caviare şi brânze mucegăite, te dai în merţane, întorci banii cu lopata şi vii să-mi spui mine pe cine să-njur?

Luaţi, dom'le, careva, dreptul la diasporă. Ce drepturi are ei şi de ce? A plecat să trăiască bine şi a fugit ca nişte laşi?

Acu' ciocu' mic, până nu te dau afară din ţară, bă, diasporă!

Adaugire necesară, se pare:

Oameni buni, vă aflaţi pe blogul personal al unei individe care îşi exercită dreptul la umor.

Textul acesta e un fel de protest, pamflet e prea pompos să-l numesc pentru că nu îndeplineşte toate condiţiile genului.
Se recomandă doar persoanelor cu simţul umorului.


Powered by ScribeFire.

05 decembrie 2009

Moş Nicolae există!


De Sfântul Nicolae aud: cu-cu! cu-cu! la uşă. Sunetul m-a speriat îngrozitor. De când am pus plăcuţa cu:”Pericol de electrocutare!” nimeni nu a mai atins soneria. Vecinul de deasupra după ce a fost lovit de fulger, a uitat literele. Pentru el am desenat pe uşă, cu vopsea roşie, o faţă de mort cu oasele aferente. Râde foarte tare şi se miră cât de bine semăn cu Stolojan din profil.

Curios, încerc să deschid uşa deşi manevra îmi reuşeşte foarte rar.De când mi-a instalat nea Mitică yala pe invers -aşa nu te pradă, nenicule, nici un hoţ!- întotdeauna ies pe geam. Desfac yala cu şurubelniţa. Vecinul are răbdare că şi lui i-a instalat nea Mitică antifurtul tot aşa. Nu închide niciodată uşa pentru că stă la etajul al treilea. Până la urmă reuşim.
Pe vecin îl scot din cadă pentru că a vrut să intre ca berbecu-n Troia. Mai bine îl mai lăsam. Are nişte buzunare de popă şi toată apa s-a scurs pe parchet. E supărat pentru că a ieşit culoarea din cămaşa. Are pielea foarte roşie. Eu cred totuşi că are o erupţie mai veche pentru că balta e de culoare verzuie. Nu mai contează. Parchetul s-a umflat îngrozitor, trebuie schimbat.

Vecinul zice că de asta a venit. Să mă ajute dacă-l ajut şi eu. S-a umflat mai tare decât parchetul. E alergic la spumantul de baie cu aromă de căpşuni. I-ar prinde bine nişte calciu. N-am decât câteva bucăţi de CaCo3, stins, pe balcon. Mi-a rămas de la ultima zugrăveală. I-l dau cu linguriţa şi reacţionează neaşteptat de repede. Respiră sacadat şi economic . Pe faţă i-au ieşit şi pete albe. O fi de la calciu? Nu-mi răspunde. E foarte emoţionat, tremură aşa cum tremur eu când vine mama pe la mine, eveniment care tocmai s-a produs. Ne zgâlţâim amândoi în acelaşi ritm în timp ce, ea descoperă cocoaşa parchetului.

Mama îl pocneşte lejer cu gentuţa ei cu închizători metalice. Eu n-o contrazic. Vecinul nici atât. Îi aduc sticla de oţet din bucătărie să-l frece pe cucuie. Mama zice să sun la Salvare că altfel trebuie să schimbăm şi tapetul. Vecinul s-a proptit pe peretele cu trandafiraşi.

Eu sun.
Asistenta se supără când află că pe vecin îl cheamă Nicolae. Au mai sunat zece tâmpiţi să-l plimbe pe Moş Nicolae cu Salvarea. Hi! Hi! Hi! Eu sunt al unsprezecelea. Nici o lae. Zdrang! Şi receptorul cade odată cu vecinul, odată cu tapetul.
Mama îi sfâşie cămaşa. O las să se răcorească. Lui oricum nu-i mai pasă, o face pe mortul. Smulg oglinda mare din hol să văd dacă mai respiră. N-am apucat să văd dar am auzit. Un icnet scurt. Ăsta-i semn bun. Apoi unul mai lung. Nu ştiu ce să presimt. O fi neutru. Era soţia vecinului alergic la spumant. Feminin, deci. Acum, ţipă tare. Poliţia a înregistrat deja reclamaţia. Se aud sirenele. Vecina îşi smulge părul, fir cu fir şi-l întreabă de ce a lăsat-o singură.

Brusc, începe să plouă prin tavan şi eu nu găsesc nici o umbrelă. O găseşte mama şi mă pocneşte scurt.
Nu-mi dă voie să fumez nici la sărbătorile notate cu roşu în calendar.
Apa ajunge la tabloul electric exact când cineva sună la sonerie. Se aude clar cum cineva-ul cade odată cu energia electrică. Mama ar vrea să-l aranjeze cu poşeţica dar nu o mai găseşte.
Ţipă in cor toate femeile aflate în zonă. Număr în gând, trei tonalităţi diferite. Cred că e şi soţia celui care s-a ocupat de sonerie. Şi ea vrea să ştie de ce. Eu nu mai vreau nimic. În fond, nu mi-am dorit decât să fac o baie fierbinte.

Pompierii au reuşit să stingă incendiul de la etajul unu. Acum au ajuns, pe geam, în dormitor la mine.
Extraordinar, Moş Nicolae există! Mă simt ud şi am foarte multă spumă mai ales în orificii.
Mama nu poate birui pompierii cu poşeţica aşa că îmi cere o ţigară. Pompierul înţepenit în geam îi face din ochi şi o serveşte din pachetul dumnealui.

În spital e cald şi bine. Suntem împreună şi foarte liniştiţi. Pe vecinul alergic l-au sortat pentru reanimare.

În salonul femeilor e mai multă gălăgie. Vecina mai are vreo treizeci de fire de smuls şi după, cred că se va obişnui cu situaţia. Soţul ei trăieşte.
Un singur lucru nu mi-e foarte clar. Mama fuma cu pompierul pe geam?
Powered by ScribeFire.

03 decembrie 2009

Eu sunt Poetul


E primăvară. Muştele şi ţânţarii se întorc la viaţă. Cerul e albastru. Soarele e galben. Mieii zburdă. Sau mehăie. Zburdă şi mehăie.
Aş mehăi şi eu din preaplinul inimii mele dar nu pot. Nu mă lasă constituţia. Pentru un miel de doi metri douăşdoi ca mine, imaşul pare o batistuţă de cucoană simandicoasă.
Ş-apoi, eu am configuraţie de poet.
Poetul e prin definiţie trist. Nu zburdă. Poetul suferă.
Toate durerile lumii îi stau ca un ghem uriaş în stomac. Lumea e doar un pretext uşor turtit la poli. Poetul e o rană uriaşă pe obrazul ei.
Poetul face ulcer. Cu nişă sau fără, nu contează. Neapărat cronic.
Gastrita mea pe fond nervos promite mult. E foarte aproape de pilor.  Nu trebuie decât să confirm.
E primăvară! Poetul are nevoie de primăvară. Doar primăvara îl face să se simtă mizerabil, mic, cocârjat, bicisnic... un vierme care se hrăneşte ascultând freamătul proaspăt al naturii.
Cu fruntea ating norii şi luna mi se sprijină pe umăr. Toate femeile simt aceeaşi nevoie, în preajma mea. Ochii mei au culoare poetică nedefinită. Se fac albaştri, în vecinătatea brunetelor şi verzi când mă apropii de blonde. Roşcatele jură că aş avea ochii galbeni. Sunt alergic la pistrui, poate de asta.
Specializarea mea e  poezia de dragoste. Fără metafore. Metafora e o plagă care se cere eradicată. Fără fluturaşi. Fără margarete. Înjur poetic. Bărbăteşte. Îmi bag penisurile peste tot, mă doare-n cot, flegmatic. Misterios. Freza cu gel şi pantofii neapărat pe dos.
Fără rimă, subliminal. Senzorial. Spasmodic. Sacramental. Sacrosant. Mă rog, ăsta e un os. Îmi place la nebunie  litera «S». O pronunţ uşor graseiat. Sssîîî... Vedeţi? Sssarcastic, ssshaustiv... ssshaustiv...
Aşa am cucerit-o pe Fifi. I-am spus:"Eşti a noua minune a lumii, Fifi! Te vreau ssshaustiv sau imediat!". S-a emoţionat până la spasmofilie. Am făcut întâi sex vizual, apoi conjunctivită.
Cu Iulia a fost un coup de foudre, fără discuţie. O ladă de Martini cu trei măsline şi după o oră eram în pat. Ea la casa ei, eu la casa mea.
N-am făcut niciodată dragoste sub duş. E drept că nici deasupra.
Cu Niky aş fi încercat. Era o femeie deosebită. Fragilă. Transparentă. Ne-am privit şi-a fost de ajuns. Între noi  era feeling. Feeling era rottwailerul ei. Avea apucături de critic literar.
N-am fost trist. Când mă atinge o tristeţe nepoetică, mă uit în chiloţi şi imediat îmi vine să râd. Acolo jos, cineva e mai trist decât mine.
Eu sunt, Poetul. O bucată de pâine cu magiun şi degetul pe «Start». Poezia tastează în mine.
Subliminal. Senzorial. Spasmodic. Sacramental. Ssshaustiv...



Powered by ScribeFire.

01 decembrie 2009

Toamna se numără veneţienii(III)




IV-

- Tii, Vetuţă, pe aici ţi-i drumul dacă nu vrei să te scrânteşti la minte.

Ei, n-avea dreptate, tătuca? Basta şi- avanţa un ciomag la un car de oale! Ce caut eu să mă uit la  indiciuplinaţii ăştia în loc să-mi văd de ale mele ?  Dă-te, mă, la o parte cu cartonul ăsta... vezi, poate te pune năcazul să te lipeşti de vetrinele farmaciei că te găsesc mai repede decât gipiesul lu' Costache, zbieră Veta, în retragere.
- Veto, strigă deznădăjduit Bepi văzând firele acţiunii bălăngănindu-se periculos prin piaţă.
- Nicio Veto, nea Bepi! Arangiati cum ţi-a trece prin tărtăcuţă! Pe mine nu mă mai frega un cazzo, iaca! Acu' s-a uscat, mergi de vorbeşte cu doctorul, nu la el veniseşi? Că doar sunteţi de-acelaşi neam şi s-a pricepe el, de ce vă învârtiţi aşa prin piaţă, ca muştele pe slănina sărată, încheie tratativele Vetuţa, dintr-o simplă mişcare a mopului.

Bepi molfăie un protest firav între proteze, protezele clămpăne adoptând poziţia „Dreeepţi” imediat după: „ un-doi”. Cu speranţa, uşor mai tânără decât edentaţia, Bepi se aruncă într-un cântec menit să o înduplece pe Veta să rămână.






Pe acest fundal sonor, Vetuţa părăseşte piaţa, ca un general după o binemeritată victoriepe mine Vetuţa asta a început să mă enerveze)