30 noiembrie 2009

Drumuri

Mark Wickens.



dimineaţa,
un vultur pleşuv desena cercuri mari deasupra noastră.
prin arşiţa amiezii
antilope sprinţare săreau din tufişuri.
în lumina blândă a amurgului
focile se pregăteau de culcare.
iubitule...
tu eşti sigur că toate drumurile duc la Roma?



Powered by ScribeFire.

26 noiembrie 2009

Toamna se numără veneţienii (II)

III



- Care vasăzică aşa, tu-i matematica mamii  mă-sii! D-apoi, câte oi şi măgari am numărat eu la tătuţa, voi dovedi şi pe voi c-oleacă de osteneală. Capisci, nea Bepi? Îţi dau eu o mano, basta că nu staţi să vă uitaţi la mine ca curcile-n lemne şi faceţi bravi. Donele şi copii să vină 'coa la sinistra, uomini la destra, hai repejor, că taimizmoni, cazzo.
- Veto, da' sunt mulţi  bătrâni care nu-s aici, cu ăia cum facem? încercă Bepi timid să lipească o altă dilemă la dilema iniţială.
- Nu te preocupa, nea Bepi, pe asta o rezolv şi mai repede. Mâine dimineaţă mă întâlnesc cu tăti fetele la vaporaş. Dacă n-or  şti ele câţi ghijoi şterg la fund, apăi cine?
Bre, da' greu mai înţelegeţi, cu aiştia de pe mijloc, ce mă fac, nea Bepi? Treceţi, bre, la destra, că-mi păreţi ditamai bărbătoii, ce vreţi, să vă aşez eu cu mâna ca pe copchii?
- Veto, încearcă Bepi să ajungă la urechea Vetuţei, aştia-s, ştii tu... de ăia... jumate femei jumate bărbaţi, nu le-ai spus unde să se ducă.
- Aracan de mine, să se ducă de unde-o venit, eu cu ăştia nu-mi fac păcat. Atâta îmi mai trebuie să mă afle popa,  mă pune pe limba clopotului-n vinerea mare, ce-ţi pare?

Bepi începe să explice minorităţii sexuale, influenţa religiei asupra statisticii matematice, minoritatea, se simte discriminată din reflex, aşa că, scoate imediat pancartele şi începe să defileze.
Majoritatea nu se lasă mai prejos, îşi scoate gogoşile de la carnavalul trecut, steagurile  trompetele sau şi ori de ce, pantalonii. Aparatul de măsurat umiditatea indică 99,99% , scânteia răscoalei se învărte ca şi mopul Vetuţei, fără niciun rost.







Powered by ScribeFire.

23 noiembrie 2009

Toamna se numără veneţienii

- I -

- 'scolta, Pepi! Ţie nu ţi se pare că noi, veneţienii sadea, suntem din ce în ce mai puţini?
- Boh, răspunse Pepi.
- Tu ce zici, Jacopo? merse înainte Bepe cu sondajul.
- Boh, ridică Jacopo dintr-o sprînceană.
- Dar tu Marco? iscodi mai departe Bepe.
- Boh, făcu şi Marco nehotărît.
Toţi patru îşi scărpinară încruntaţi dilema ce se ivise pe neaşteptate deasupra capetele lor precum norişorii din desenele animate.
Cu dilemele e dificil să trăieşti aşa că porniră un fel de storming cu o ţîră de brain prin strâmta şi întortocheata Veneţie. Din străduţe în  străduţe, de pe poduri în pieţe, din pieţe direct pe clopotniţa din San Marco, dilema se lăţi bălăngănindu-se  deasupra oraşului. Degeaba au numărat "boh-urile" şi "beh-urile" că socoteala nu se potrivea nici cu cea din '85 nici cu cea din târg aşa că Bepi, născut peste noapte, dilemator şef, zise:
- Să mergem la Morelli, tătâne-su ne-a numărat şi pe vremea holerei, s-o pricepe şi fiu-su.
- Să mergem, zise poporul venezian pur sânge.
Se porniră purtând după ei dilema legată cu un firişor subţire de aţă.

 



- II -
Poporul ajunge în campul San Bortolomeu, în faţa farmaciei pe care o conduce fiul lui Morelli.
În acest moment, intră în scenă sau mai bine zis, scena intră peste, vajnica noastră  Vetuţa. Cu mânecile suflecate pare şi mai înaltă, farmacia din spatele ei, pare din carton.


- Tulai, Doamne! Ăştia au început iar vreo grevă, nu i-ar mai ajunge pământul, numa' să vezi că nu merg iară vaporaşele, tună Vetuţa, aruncând mopul din mână. Nea Bepi, ce se întâmplă aici, cazzo? Arde?
Veto, alias Vetuţa, îi face curat şi lui Bepe acasă şi Bepe a învăţat că trebuie să stea cuminte pe covoraş până termină Veto curăţenia dar aici, în faţa poporului, trebuie să o înfrunte.
- Veto, trebuie să vorbim cu doctorul, zise Bepe c-un tremur uşor în voce. Dă-te la o parte.
- Ete-te, eşti nervos, întreabă Vetuţa, apropiindu-şi albul ochilor de al lui. Ori aştepţi să se usuce, ori mă fac că te scap în apă, cazzo!
- Suntem toţi locuitorii Veneziei aici, nu putem aştepta, înţelege şi tu Veto, încearcă Bepe s-o convingă cu duhul blîndeţii.
- Şi mai bine, vă arunc pe toţi, mama voastră de zgârciţi, c-atîta ştiţi, să umblaţi fleaura toată ziulica, bombăne Vetuţa jumătate româneşte, jumătate în italiană.

- III -
Poporul pricepe  că Veto e româncă, are mop şi mai e şi nervoasă pe deasupra, aşa că decide să aştepte cuminte.
Vetuţa aflând motivul pentru care tot poporul e pe stradă, slobozeşte un hohot de râs care zboară fuguţa să bată clopotul din San Marco de trei ori.


va urma

Powered by ScribeFire.

19 noiembrie 2009

Povera Gabrielle

Mică de statură, Gabrielle e o veneţiancă simpatică şi vorbăreaţă.
Cele o sută de kilograme repartizate preponderent în zona de mijloc, o fac să semene cu o patlagică ajunsă la maturitate.
În doar câteva minute aflu reţeta pastelor pe care le-a pregătit aseară, simptomatica reumatismulului veneţian şi gradul de umiditate a aerului pe ziua în curs.

Sunt gata să o şterg înainte să intre pe culoarele romanţate a singurei poveşti de iubire pe care a trăit-o dar dorinţa de a-mi băga nasul într-un atelier de măşti şi costume pentru carnaval este prea mare.
Iar Gabrielle este proprietara unui asemenea atelier.

Sacrificiul mi se pare obligatoriu pentru că e dificil să pătrunzi în lumea aceasta, aşa că mă aşez să ascult ce pui de lele a fost Giuseppe, neam bun cu toţi Giuseppii de orice altă naţie. Sunt dispusă chiar să admit că acest Giuseppe o fi fost niţel mai chipeş şi mai spătos decât alţii după ce Gabrielle eliberează un suspin măturându-mă efectiv de la colţul opus al mesei.
Drept răsplată, primesc invitaţia de a o însoţi la atelier. Pe drum, se impune o pudrare de nas aşa că parcăm întâi la domiciliul Gabriellei.
Odată pătrunsă în casa noii mele prietene rămân ... mască! atârnată în rând cu toate celelalte măşti agăţate oriunde şi oricum.
Din tavan, lăsând doar o cale îngustă pe mijloc, atârnă spânzurate graţios sute de rochii, pelerine, costume de epocă, pălării peruci, într-o dezordine desăvîrşită. Paturile şi scaunele, al căror contur cu greu poate fi ghicit, sunt pline de suluri strălucitoare cu broderii complicate de cele mai diverse texturi şi culori. Mijlocul sufrageriei este ocupat de o masă imensă pe care tronează într-o vecinătate ciudată păhărele de iaurt, cutii cu paste, fructe,foarfeci,nasturi şi mărgeluţe colorate.
Cu o mobilitate pe care n-aş fi bănuit-o, Gabrielle reuşeste să treacă prin strâmtul luminiş, invitându-mă şi pe mine.

Ajungem într-o altă cameră unde mirosul de mucegai se intensifică.
Aici, număr vreo opt dulapuri . Spaţiul pare un pic mai mare, apuc să-mi zic înainte ca, Gabrielle să deschidă uşile dulapurilor cu pricina, bătându-le pe toate cap în cap.
Şi-a adus aminte că trebuie să ducă câteva costume la magazin si are nevoie de ajutor.

Mă declar gata de intrat în labirintul acesta ciudat fără să înţeleg prea bine, însă, ce anume ar trebui să scot la lumină. Dulapurile gem de haine, le mângâi emoţionată. Majoritatea sunt foarte vechi de o frumuseţe şi un farmec aparte. Scot la întîmplare câte una, orientându-mă doar după culoarea pe care o solicită, dar Gabrielle, mormăie mereu: „ Noo, e un settecento ... oh, povera Gabrielle!”, „ Ma, no,e un seicento... oh, povera Gabrielle... „.
Până la urmă, mă prind că nu sunt în stare să nimeresc epoca şi încerc să obţin mai multe amănunte.
Mă lămuresc buştean când Gabrielle îmi silabiseşte exasperată că trebuie să scot doar dogele şi notarul, de urechi.
Nu-i bai, numai că, între atâtea pompoane, mie toate îmi par la fel de potrivite pentru aceste personaje de vază deci, rămân în acelaşi punct cu orientarea.
Dau să-i spun că n-am apucat să cresc nici un pui de doge şi că, ştiu cu aproximaţie cum arăta ţinuta lui Ştefan cel Mare dar mă răzgândesc, italianul de rând ştie despre noi că încă n-am coborât din baobabi. N-are rost să-i accentuez convingerea.
Toate costumele sunt teribil de grele aşa încît atunci cînd am reuşit să le nimeresc pe cele două mă simt de parcă aş fi descărcat un camion de cartofi.
Le împachetează fără s-arate prea mult respect pentru rangul pe care îl arată prin toate cusăturile şi în sfărşit, ne pornim spre atelier.
Pompos numit atelier, cei zece metri pătraţi au un grad de ticsire de zece ori mai ridicat decât casa, din care am reuşit să ieşim, cu mare greutate.
Până să mă văd intrată acolo, n-am avut o reprezentarea vizuală mai clară a haosului.
De la bibelouri din sticlă de Murano, sfeşnice, candele, bijuterii de argint, din aur sau simple mărgeluţe colorate, umbrele, covoare, cutiuţe din fildeş, iconiţe, vase din porţelan şi pînă la cele câteva sute de măşti agăţate în toate ungherele, au mai rămas cel puţin 50 de alte articole pe care memoria mea a refuzat să le sorteze.

Manechinul de la intrare îmbrăcat într-o curtezană de ţâşpecento, m-a făcut să-mi scape un salut politicos.
Gabrielle râde şi mă roagă să-mi economisesc energia cu celelalte şase manechine, pe care le scoate de undeva şi le postează pe trotuarul din faţă.






Ziua aceasta se dovedeşte foarte complicată aşa că, profit de scaunelul găsit, să mă aşez. Se aşează şi gazda după ce mai scoate şi câteva plante întinse pe arac pe care iar n-am băgat de seamă unde ar fi putut fi dosite.

Eu sunt complet pierdută, dar Gabrielle pare a fi în elementul ei, deşi , scapă sau dărâmă mereu câte ceva, se loveşte cînd la cap când pe zonele mai rotunjoare.
Odată aşezată reia firul poveştii. Ajutată de două prietene, desenează, studiază, croieşte şi face costumele. Ajutoarele sunt la fel de în vîrstă ca şi ea, se mişcă greu iar Gabrielle e nemulţumită.
Nu are suficiente pelerine roşii, din cele aurii şi mai puţine, perucile nu sunt pieptănate, Sartra, unguroaica care o ajută la vânzare e plecată acasă
Mă uit în jur şi scap fără să vreau un - povera Gabrielle!- din străfundul sufletului. Praful de două degete, acoperă ca o haină absolut orice obiect aflat în încăpere.
Cu siguranţă, dacă aş fi fost în locul ei, acum, aş fi mâncat, pastiluţe colorate la vreun spital de pshiatrie.
Încep să mă obişnuiesc cu interiorul şi ochiul meu fură etichetele lipite peste tot. Cu 50 de euro n-aş putea cumpăra decît o mască caraghioasă de iepuraş. Măştile cu pene, sclipici şi alte brizbrizuri sar bine peste sută.
Costumele vechi, de care este foarte mândră le închiriază cu patru- cinci sute de euro pentru o singură zi. Cele scoase la vînzare au preţuri care-ţi pot provoca un vertij instantaneu..
Mă-ntreb de una singură cine ar da trei mii de euro numai ca să fie oarece nobil venetian pentru o săptămână, şi tocmai atunci, intră şi răspunsul pe uşă. Surprinzător pentru mine, clientul este chiar un italian. Gabrielle îmi explică cu mândrie că adevăratele cumpărături le fac conaţionalii ei. Turiştii, în marea lor parte, cumpără măşti ieftine şi cel mult câte o pelerină lucitoare dintr-un fel de atlas de altfel ieftin ca materie primă.
Esenţă aromată şi tare a carnavalului se compune în spatele uşilor închise. În paralel cu balurile oficiale din celebrele palate unde biletul de intrare ajunge sau depăşeşte 400 de euro, se desfăşoară alte cîteva miniaturi de carnaval, în zeci de palazzine private mai accesibile ca preţ. Fără vârstă, fără vreo altă identitate decât cea oferită de mască, salutul statuează din start libertatea de a-ţi asuma comportamentul pe care ţi-l doreşti: „Bună seara, doamnă Mască!”, „ Bună seara, domnule Mască!”.
Gabrielle se opreşte brusc, mă priveşte zâmbind, oarecum trist. „Nici în somn nu-mi dau voie să vorbesc despre asta. Orice indiscreţie din partea mea, ar dărâma ca într-un joc de cărţi câteva căsnicii şi odată cu ele, întreaga mea afacere. Oi-oi ... povera Gabrielle!”
Mi-e suficient să înţeleg, zvonurile au făcut înconjurul lumii, numai că, acum cu mâinile băgate până la coate între taftale, jupoane cu sîrmă şi pălării de pene, totul prinde un contur real în mintea mea.

Magazinul Gabrielei se animă treptat. Cu fiecare zornăit,clopoţelul de la uşă, mă lasă să aflu că micul magazin îndeplineşte multe alte roluri. E un fel de nod uriaş pentru diverse tranzacţii imobiliare, matrimoniale, schimburi, oferte şi negocieri.
Discuţiile se poartă în dialectul veneţian ceea ce îmi îngreunează destul de mult percepţia. Sonoritatea şi viteză cu care se aruncă cuvintele îmi dau strania senzaţie că mă aflu brusc într-o lume paralelă.
Ies după aer, pe o băncuţă din mica piaţă şi descopăr alături de vitrinele prăfuite ale Gabriellei un alt magazin de profil.


Diferenţa este perfect egală cu cea dintre cer şi pământ. Aici totul este aşezat cu eleganţă, măştile strălucesc de-ţi iau ochii. Mă scald spre odihnă vizuală în acel spaţiu perfect ordonat dar la fel de perfect, pustiu. Aflu şi de ce, câteva minute mai târziu.
Proprietarul are handicapul major de a fi un florentin ajuns aici prin cine ştie ce întâmplare. Mi se confirmă încă odată că lumea veneţienilor, e o lume închisă, unde simplul fapt că eşti cetăţean al aceleiaşi ţări nu îţi conferă nici un fel de privilegiu. Gabrielle spune că îi detectează după primele cinci cuvinte pe cei aclimatizaţi aici, chiar dacă aceştia învaţă dialectul şi au ani buni de când sunt mutaţi pe oraşul plutitor.
Vreme de cîteva ceasuri, Gabrielle, gureşă ca o vrăbiuţă, reuşeşte să-i vîndă o pălărie în trei colţuri unui american cu doar şaptezeci de euro şi să închirieze în avans două rochii cu jupoane imense unor franţuzoaice.


Una din ele, probează tot harnaşamentul răsturnând trei sferturi de magazin. De bucurie, Gabrielle răstoarnă celălalt sfert. Mărgeluţe colorate se împrăştie prin toate ungherele. Le privesc rostogolindu-se, de după o mască plină de praf. Afară a început să plouă mărunt.

Curtezana şi celelate personaje dispar în dugheana mică şi întunecată. Cenuşiul inundă spaţiul accentuând senzaţia de sufocare. Îmi iau rămas bun şi plec bucuroasă că-mi pot permite evadarea.
Ea, rămâne în prag, precum un păpuşar în spatele cortinei. Piaţa, oamenii şi trusa de culori îi aparţin.
Povera Gabrielle...




Powered by ScribeFire.

12 noiembrie 2009

Acuitate sentimentală

De departe,
am văzut cât eşti de frumos
De departe,
am văzut cât te doresc deja
De departe,
am văzut că tu eşti cel aşteptat
Cînd te-ai apropiat, mi-am dat seama că...
De departe,
nu văd mai mult decât o curcă chioară.


(adaptare)

Powered by ScribeFire.

11 noiembrie 2009

Planeta căţeilor e...

...locul unde rişti să fii privit de sus dacă nu ştii să scrii SMS-uri cu piciorul ridicat:




- trebuie să mergi pe vîrfuri la ora somnului de frumuseţe:

- trebuie să te uiţi la "Doamna şi Vagabondul" de câteva ori pe zi:





- ţi se dă impresia că eşti ascultat atunci când ţii a ţâşpea conferinţă despre influenţa nefastă a şosetelor murdare asupra respiraţiei proaspete:


- sau despre daunele provocate circulaţiei atunci când porţi lenjerie strâmtă:



De fapt, voiam să spun că e destul de grav să te îndrăgosteşti la o anumită vârstă.


06 noiembrie 2009

Spitty CaSh cel voinic şi merele de aur

În faţa calculatorului, mezinul cu căştile pe urechi sughiţă de râs.
Nu pot să pierd ocazia mai ales că, de când încerc să nu fumez sunt mai irascibilă decât o mumie  deranjată la ora somnului de frumuseţe.
- Mama!hi-hi hîc! Mama! hi-hi hîc! Mama!  hi-hi hîc!
- Zi repede să hi- hi-hîc şi eu... Ce-ai găsit?
- Ai auzit de Spitty Cash?
- Ar fi trebuit?
- Păi... hi-hi- hi... e român.
- Şi ce? Dacă vorbesc româneşte mai bine decât tine- sîc-sîc!- asta înseamnă că trebuie să cunosc toţi românii?
- Nu, da' ăsta vorbeşte italiană fix ca tine, sîc-sîc!
- A, da? O fi înscris în alt club, nu-l cunosc
- Se prea poate că-i rapper şi cântă în italiană.
- Ei, şi?
- Ascultă:


Spitty Cash - Difficoltà nel ghetto



Ascult şi încep să hihăim în duet, vine şi Alex o punem de un trio, Luş-ii şi Puff-ii sunt ocupaţi cu un pantof aşa că de-un cor  nu poate fi vorba.
Bineînţeles c-am devenit curioasă. Verific dacă puştanul a scos ceva nou şi mă trezesc  cu-n munte de informaţii, prăvălit peste mine.
Gogălul românesc nu ştie prea multe despre el dar  la paginile în italiană cred că-l concurează pe Berlusconi.
Aşa aflu că:
-  Spitty alias Dorofte Silviu Alexandru e supranumit rapperul amuzant italo-român şi că de doi ani e unul dintre cele  mai controversate personaje din reţeaua italiană.
- că primul său video  e al treilea în topul celor mai comentate videouri(e corectă forma asta?!?) de pe planeta  Youtube- 14536 de comentarii
- că a stârnit o adevărată mişcare parodică devenind un fel de Pierino(Bulă) internaut, i-au fost dedicate sute de posturi, o mulţime de polemici, recenzii, forumuri anti-spitty, pro-spitty, grupuri de discuţii pe facebook, petiţii pentru contra linşarea puştanului.
Eu nu prea ştiu mare lucru despre curentul ăsta rapp- hip- hop, dar citind comentariile furioase din subsol, se pare că  Prâslea nostru nu numai că violează grav şi repetat limba italiană, dar aplică şi prozodia, metrica şi meseria furată de la Guţă Minune Salam & Comp.

Mie îmi e simpatic pentru determinarea cu care îşi vede de visele sale.
Nu e deloc uşor să crezi în steaua ta când toţi ceilalţi te salută cu "Vai de steaua ta!".
Cine ştie, poate peste câţiva ani ne vom mândri şi cu Spitty Cash nu numai cu Herta Muller, maddafakka, vorba lui Spitty.