02 septembrie 2009

Ale cui tandalele...

pijama


Cred că am început să mă simt destul de dezrădăcinată.


Simt nevoia şi încerc să găsesc interlocutori care să   trăiască, să experimenteze acelaşi tip de realitate ca cea pe care o parcurg eu.


Cei care ca şi mine, întâi smiorcăie după "acasă", apoi încep să citească fraze sforăitoare cu "acasă e locul unde ţi-e inima", urmează acalmia lui "cîndva o să mă întorc acasă",  întoarceri pasagere cu suferindul " e jale acasă", apoi brusc  te simţi suspendat ca o macaroană uriaşă desupra apei în care a fiert. Să cazi înapoi în oală sau în farfuria cu sos?


Cam aşa cum se întreabă şi Jay's show .


Mamă, ale cui tandalele...


Pare că mă cert cu lumea întreagă, de fapt sunt paşnică şi mă cert singură.


Mă enervez rău când mă aud spunând dezamăgită că "acasă" nu s-a schimbat nimic. De parcă, la plecare m-am uitat streaşină peste holda roditoare a patriei şi am strigat:


Băăă, fiţi atenţi, eu plec să văd lumea, până mă întorc să găsesc lună, s-a'nţelesss?


Ale cui responsabilităţile?


Zilele trecute îmi fu să traversez prin Valleggio sul Mincio, drept printre  plantaţii de kiwi, piersici şi viţă de vie. Nimeni călare pe bou, nimeni cu furca, nimeni cu sapa. Toate cele crescând  precum vrejul de fasole fermecat.



Şi-mi veni din nou să mă încurc în comparaţii şi de ce-uri.


M-am oprit,  când încercând să număr cam cîţi paznici ar fi fost necesari să păzească grădinile zmeului, acasă, mi-am surprins mâna furişîndu-se după piersic.


Ale cui genele?


Cred că asta a fost o stare de dimineaţă.

11 comentarii :

  1. O stare de dimineată de o tristețe copleșitoare.
    Las o îmbrățișare de acasă, putin, doar o picătură, s-aline dorul


    Dor

    RăspundețiȘtergere
  2. Oceanul e doar o picătură mai mare, nu-i aşa?:)
    Şi îmbrăţişările tale fac întotdeauna miracole!

    RăspundețiȘtergere
  3. draga scaietina, iti pastrez eu o radacina la mine in ierbar, cand ai nevoie de ea, doar vii si spui! nu fi singura, da?

    RăspundețiȘtergere
  4. În ierbarul ăla cu press papier deasupra?
    Să nu mi-o dai nici dacă plâng pe coperţi, la tine e în siguranţă. Măcar până cresc mare, aşa ca tine.

    RăspundețiȘtergere
  5. :) nu dau nimic, o tin la mine ca e in siguranta. din cand in cand o s-o mai gadil pe la varfuri sa nu creada ca am uitat de ea. nu presam, nu presam, nu sufocam nici macar papirul.

    RăspundețiȘtergere
  6. :) inimile zburdalnice nu ştiu să sufoce, altfel n-ar mai fi zburdalnice, eu aşa am citit...

    RăspundețiȘtergere
  7. aaa, sufoca si zburda, sufoca si zburda :D dar eu, nuu, eu sunt cumintica

    RăspundețiȘtergere
  8. Da, e o problema cu tara... Cand eram adolescent visam sa fug in State, sa plang cand o sa vad Statuia Libertatii, sa uit de Romania.
    Am dat gres la chestia cu dorul de tara... Plecat in perfecta si frumoasa Danemarca pentru trei saptamani, la un seminar prelungit, prin 93, am simtit dorul de tara asta amarata dupa doua saptamani. Greu de definit sau explicat. Danezii erau prietenosi si civilizati. Clima tomnatica imi placea (sunt Fecioara). Insa, parca mi se facuse dor de praf si canicula, de oameni trazniti care nu se comporta perfect...
    Intelegeti ceva?

    RăspundețiȘtergere
  9. Înţeleg perfect. E ceea ce încerc să depăşesc de patru ani. Logica nu te ajută la nimic. Orice argument e inutil. Ajungi să-ţi răspunzi exact aşa cum ai făcut-o tu: mi-e dor de praf, de gropi, de oameni, de Mitici, de vecinii care-ţi aruncă chiştoace în balcon, eşti gata să înfrunţi nopţile în-manelate :) doar să te simţi "acasă".
    Omul e un animal ciudat, nu-i aşa? :)

    RăspundețiȘtergere
  10. hooioi, acum vede zburdălnicia mea cum m-ai trecut în blogroll. inimă zburătăcită e mai la obiect da' îmi convine şi-aşa, parcă mă întinereşte! :D

    RăspundețiȘtergere
  11. Da, să trăiţi! Eu de zburdălnicie v-am cunoscut, de zburdălnicie vă ţiu, fără supărare :)
    numa' că nu-mi amintesc de ce-o le-oi fi scris legate... hmm

    RăspundețiȘtergere