17 august 2009

Veterinarul (III)




Smulg o programare la veterinarul din colţul străzii pentru unsprezece dou'şopt punct fix, după două mâţe leşinate, o ţestoasă care refuză să iasă din carapace şi un şobolan alburiu cu probleme de alimentaţie.
Luș, tremurând delicat din cauza vecinătăţii selecte, întinde botul spre cuşca şobolanului anorexic, pe care stăpâna îl tot îmbie cu un morcov cu aromă de prosciutto cotto, aia crudă îi provoacă arsuri, după cum suntem informaţi politicos.
N-apuc s-o întreb cum şi-a dat seama de chestia asta că pe uşă intră un buldog englez.
Von Pluş, tinerel fiind, rămâne stupefiat, modelul ăsta de câine nu şi-a închipuit că există.
Când mirosul îi certifică că acordeonul cu patru labe e un câine şi încă unul uriaş, încearcă disperat să-şi facă loc lângă Giovanni Anemicus.
Tragedia sare peste actele preliminare direct la deznodământ pentru că Giovanni, egoist, nu vrea să împartă cuşca lui de şobolan cu fiţe, aşa că sare între urechile lui Luş ca pe trambulină zburând economic şi fără escală sub botul buldogului.
Acesta fără ca măcar să clipească trece şobolanul în meniul de deplasare, înghiţindu-l pe nemestecate.
Stăpâna lui Giovanni ţipă scurt, stăpânul buldogului ţipă lung, mâţele îşi revin din plictiseală scuipîndu-se între ele, Luș dezorientat de corul atonal sare în decolteul meu ca-n piscină.
Veterinarul îşi face apariţia în peisaj așeazând calm tablourile pe pereţi, revistele pe etajeră, trage buldogul de limbă sperând probabil să afle veşti de la Giovanni, ne explică apoi că lanţul trofic e aşa cum e din cauza schimbărilor climaterice, aţi văzut şi dvs că pinguinii au plecat în Brazilia, am văzut, confirmă şi buldogul atent la mişcările lui Luş din decolteu, aşa şi, acest biet polifag a încurcat verigile, de fapt a făcut ce a crezut el că e mai bine cu veriga slabă Giovanni, fie-i trecerea uşoară, era mic şi nefolositor... nu plângeţi, signora, ca verigă ziceam...
E clar că încearcă să se caţare pe oglindă, stăpâna răposatului plânge răscolitor. Veterinarul îşi oferă galant umărul şi explicaţiile, destul de plăpânde amândouă.
Sala de aşteptare se goleşte într-o atmosferă pioasă în care eu nu mă bag pentru că mă simt total incompatibilă cu orice model de şobolan.
Deci, profit de pauză să-l liniştesc pe Luș, în româneşte:
- Vezi, BubiLuşule, dacă mai rozi papuci nu-ţi mai fac programare la nenea doctoru' ci la căţelul ăla flauşat, ai de grijă!
Fraza rostită printre canini are efectul scontat aşa încât Luş îşi trage şi coada în culcuşul cald al decolteului meu tremurând ca o piftie.
Doctorul, intrigat de deschizătura tremurândă a decolteului, abandonează stăpâna de şobolan răposat şi se oferă să-l pescuiască de acolo. Luş confundându-l probabil cu buldogul îi face loc, ieşind încetişor prin partea opusă.
Până să mă lămuresc care- pe unde iese-intră rămân cu doctorul pe post de mărţişor. Poziţia nu-mi oferă niciun avantaj palpabil aşa că apuc Luşul de coadă şi doctorul de guler restaurând ordinea.
Iese zâmbindu-mi prietenos şi-mi spune că flocosul meu după experienţa traumatizantă prin care a trecut ar avea nevoie de un psiholog.
Mă agăţ cu nădejde de zâmbetul lui şi încep să-i povestesc tărăşenia cu pantofii perforaţi. mărturisindu-i că înainte să trag piticania pe roată, am simţit nevoia să aflu de la el dacă aceasta ar fi soluţia potrivită mai ales că aici, în patria de adopţie, pot găsi doar roţi de bicicletă.
Sigur- sigur, răspunde bălăcindu-se în acelaşi zâmbet, plimbările cu bicicleta îi dezvoltă musculatura picioarelor, de ce nu, să ştiţi însă rădăcina problemei e lipsa mamei sale pe care se vede nu reuşiţi să o substituiţi .
Îi cîntaţi? mă întreabă pe neaşteptate, privindu-mă atât de direct în albul ochilor încît mi-e teamă să şi clipesc.
Zic „nu” cu o mişcare repezită a capului, hipnotizată de neputinţa de a-mi desprinde irişii din interogatoriu.
Asta e, zvîrle bucuros soluţia sub nasul meu, trebuie să-i cântaţi înainte de culcare, încetişor: hau-hau-hauuu, hau- hau-hauuu...
Luşul îşi ciuleşte urechile urmărind încruntat scheunatul doctorului, ceva îmi spune că începe să se simtă depăşit de situaţie. Scheaună încetişor şi se trînteşte la mine în poală oftând cu năduf.
Vedeţi, mă întreabă doctorul interpretând greşit poziţia adoptată de piticanie, s-a liniştit imediat. Avem şi un deodorant cu miros de mamă dacă doriţi să-l încercaţi. Treizeci de euro. Şi casete cu hau-hau. Cinci euro, îngână încetişor cu privirea pierdută undeva pe perete.
Îi zâmbesc printre dinţi prietenos şi nu-i spun dar sunt absolut convinsă că el ar avea mai multă nevoie de un psiholog decât şosetarul adormit la mine în braţe.
Teribil de ciudat doctorul ăsta, soro, bîrfesc cu Luş între patru urechi, imediat ce reuşim să ne vedem teferi şi nevătămaţi pe drumul spre casă.
Şi zi aşa, mirosul de mamă şi urlatul la poartă nouă... Hmm...
Cu care vrei să încep, nefericitule?

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu