27 august 2009

Astratul crizei



Lică: Ce ne facem, omule, cu criza asta?
Nae: Ete! Începi şi tu? Te-a plătit careva să suni goarna?
L.: Nu, Năică, da’, au declarat ăştia criză. Ce, n-ai auzit?
N.: Păi? Asta-i greu? Uite!(se scoală în picioare, bate sugestiv cu pumnul în masă) Eu, Nae Brebenel Ionescu, declar război corupției. Uite așa, simplu, că vreau eu. Tu mă crezi?
L.: Eiii, nu te cred.
N.: Aha! Ia să vedem, de ce?
L.: Pentru că... (brusc, teatral) cine vă va spune că ţara nu merge bine din cauza corupţiei, nu vrea decât să vă ţină, stai aşa... subjugaţi (cu un deget în aer, pare că recită) în tiparele... (repede) vechii ideologii comuniste, în beciurile fricii şi terorii. Punct. (mândru, spre Nae) Ei?
N.: Ete! Da’ de unde ştii tu atâtea cuvinte unu’ după altu’? Te pomeni că ai vreo fantomă de aia pe tine, cum am văzut la discovery şi răspunde în locul tău. Stai să verific.( pocneşte din degete, aproape de Lică) (cu voce îngroşată). Care e numele tău?
L.: (repede) Lică!
N.: (repetă mişcarea), (pe acelaşi ton grav) Care e numele tău?
L.:(înfricoşat) Ce-ai, dom’le,că mă sperii!
N.: (cu privirea fixă) Răspunde!
L.: (repede) Lică!
N.: Şi, în buletin?
L.: Turbatu P. Lică.
N.: Bre, bată-te să te bată, tu eşti!
L.: Pfui! Da’ bine că eram singur! Cum ţi-ai dat seama?
N.: Păi, fantomele astea poa’ să mintă numai de două ori. A treia oară, obligat-forţat trebuie să zică numele lor: Michiduţă, Corcodel, Jenel... dacă lucrează-n echipă, zic: (tare, prelungind cuvintele) suuuntem legiuuune.
L.: Ca dracii, dom’le! Or fi neamuri.
N.: Se prea poate! Da’, nu-i dovedit. Treburile ăstea-s complicate, nu vezi? Năstase n-a ieşit cu adeneu afară, mătuşă-sa nu-i mătuşă-sa, deci mamă-sa mai mult ca sigur e vitregă. Te întreb, e uşor să-ţi reiasă la şaizeci de ani, că eşti apatrid?
L.: Apa... cum?!?
N.: Fără tată, fără mamă, orfan, adică din flori...
L.: L-o fi născut anonim ca să n-aibă origini, ştii cum era pe vremea aia: mai bine să n-ai şi deci să nu fie, decât să ai şi să fie...,(face semn cu degetul în sus)
N.: Anonim- anonim dar să nu-l ştie nimeni? Să nu iasă nici la adeneu? Te întreb: nu care cumva vorbim de corupţie, iar din nou?
L.: Nu, nu, nu(hotărât), de trei ori, nu. Bre, corupţie nu mai e, a fost şi s-a terminat. Gata!Deci, n-ai subiect, Năică!
N.: N-am obiect, Lică, nu subiect.
L.:Obiect, subiect, tot un drac! N-ai!
N.:Păi vezi? Aşa şi cu criza. Am subiect?
L.: Hmm... Subiect ai, dar n-ai obiect, nu-i aşa? Vezi că m-am prins?
N.: Te-ai prins, pe naiba! Dom’le, ai un fel să-ncurci omul, ceva de speriat... Ete, mi-am pierdut firul.
L.: Deh, tu te-ai băgat în gramatică, Năică.
N.: Bre, care gramatică? Asta e oleacă de filozofie.Să te-ntreb altfel ca să pricepi. Criza asta, subiect-obiect, avion ce-o fi, poate să vină aşa, pieptiş spre noi?
L.: Asta şi ziceam, că vine.
N.: Unde-i, Lică? Arată-mi-o, dom’le, mă duc, îi trag una-n bot şi terminăm panarama.
L.: Hai, bre! Mă iei de prost? Doar n-am zis că merge pe stradă... Criza e aşa... o chestie...
N.: Aşa ce, Lică? Hai, că ne apropiem. E un aşa...(desenează cu mîna rotocoale în aer)?
L.: Cam aşa, da. (admite Lică urmărind rotocoalele)
N.: Ei, păi dacă e aşa (gesticulează din nou) înseamnă că nu e concretă. Clar?
L.: Clar.
N.:Şi dacă nu e concretă, cum e? (mimează un cuvânt în șoaptă, aşteptând ca Lică să-l continue) E aaa...
L.: (repetă) Aaaa...
N.: (continuă în aceeași notă) Asss...
L.: Asss...
N.: Assstr..
L.: Tii! Că nu-mi vine!
N.: (dă din mână a lehamite) As-tra-tă.
L.: (vădit dezorientat) Zici?
N.: Ascultă la mine: tot ce nu e concret e astract, tot ce nu e astract e invers.
L.: Ia uite dom’le, habar, n-aveam...
N.: Care vasăzică, dacă nu e concretă fiind astrată e ca şi cum nici nu este, deci nici nu intrăm, nici nu ieşim din ea. Suntem neutri cum s-ar zice.
L.: Ca Elveţia!
N.: Mai ceva!
L.: Ce chestie, bre! (răsuflă uşurat) Pfui! Să vezi când o auzi Sofica! (bate din plame, bucuros) Tii! Ia, să bem o bere că merităm, zău aşa, Năică!
N.: Faci cinste?
L.: Mai întrebi? Nea Feri, două halbe concrete pân’ la spumă.(rîzând spre Nae) Ai văzut că m-am prins?
N.: Dă-mi voie să mă mir de tine, brava!


Nea Feri trânteşte pe tejghea două halbe. Privind pe sub ochi la Nae, i se adresează lui Lică:

Nea Feri: Ai de grijă, Lică! Eu te-am trecut pe caiet şi-n astract şi-n concret, să fiu mai sigur.
Lică: (uşor descumpănit spre Nae): Bre, da’ i-ai spus şi lui?
Nae: Deh, ştii cum sunt eu, inimă largă! ( dispreţuitor) Da’ fii pe pace, n-a înţeles nimic. Ce vrei? Cap de neamţ!
Lică: De ungur, Nae.
Nae: Ungur, neamţ, tot un drac! N-au olecuţă de filozofie, dom’le! Iaca, vezi de asta, românul s-a născut artist. De ciudă!

O linişte ciudată, lăptoasă ca o scufiţă de noapte cu ciucurei, se aşează peste capetele celor doi buni prieteni. Obiectivul, obosit şi el, se mută încet, în tavan, înregistrând valsul muştelor năucite de căldură.

Frate, frate dar satelitu-i pe bani


Aceeaşi doi buni prieteni, Lică şi Năică, încercând conştiincios să-ncălzească atmosfera uşor alunecată sub zero.

Lică: (frecându-şi palmele energic).Frig, Năică, frig!
Nae: Deh! Iarna nu-i ca vara...
L: Adevărat. Are dreptate preşedintele.
N: Are dreptate, bă, da’ dacă ăştia îl voicotează tot timpul...
L: Da, dom’le! Numa-n contre se ţin parcă-s la bambilici electronic. Da’, ia spune, Năică... am avut sau nu dreptate?
N: Cu preşedintele?
L: Nuu, mă! Cu Elodia. Ai uitat de pariu?
N: N-am uitat da’ nu-mi amintesc. Ce am pariat?
L: Două fierte cu piper că-i moartă!
N: Şi?
L: Păi şi! Le dai?
N: Ce să dau, bă?
L: Ţuicile.
N: Ra’at. Nu dau mă nimic. Tu dai. Trăieşte!
L: Alta bătută cu dalta! N-ai auzit c-a găsit-o-n Spania cu gâtul tăiat?
N: Care Spania, bă? Ai rămas în urmă cu două episoade. Aia cu gâtul era-n episodul 72. În 73 era la Paris. Te-ai uitat aseară?
L.: Nţă! M-am uitat la uninominale.
N: Ra’at! Cu Elodia treaba-i groasă, ţopăie de colo colo parcă-i avion în reacţie ! Lasă pupezii, uninominalele... pe alea o să le dea în reluare.
L: Zici?
N: Am dat eu greş vreodată cu politica?
L: Ştiu şi eu... Uite, atunci cu Nato. Ai zis că nu-i bun să intrăm în el...
N: Păi şi ce? E bun?
L: Nu’ş dacă-i bun da’, iaca, ai nevoie de el. Ai văzut că i-am rugat s-o caute pe Elodia.
N: Ra’at! Iar ai înţeles în gură. I-am chemat pe ăia de la Nasa, nu Natoul.
L: Serios? Nae, da’ aştia nu-s aia care stau pe lună?
N: Băăă, Lică, băă! Citeşte şi tu un ziar, o fotografie din spaţiu, o emisiune la discoveri, ce naiba? Cum o să stea pe lună, aia e deşteaptă, nu se lasă stată de proşti, bă, le zvârle toate alea-n tavan...
L: Lasă, Năică, de levitaţie am auzit şi noi doar nu suntem de la Comîrlenii din Deal. Am vrut să zic că ăia se ocupă cu luna. N-o să zici că Elodia noastră a ajuns pînă-acolo. Sau zici?
N: Ra’at! Am eu faţă de papagal? Lică, să-ţi spun altfel să înţelegi... Nasa are sateliţi sau nu?
L: Păi, cre’că are. Are Smarandache doi şi n-are Nasa? Are!
N: Buuun. Ce face Nasa cu sateliţii?
L: Hmm... Se uită la lună?
N. Lasă, bă, luna că m-ai înnebunit. Te iau altfel, ca de-un exemplu. Ce face Smarandache cu sateliţii?
L: Păi ce face? Nu face nimic că n-are televizor.
N: Nu mă omorî! Şi-atunci de ce şi-a luat, bă, ligheanele alea?
L: Să creadă lumea că are.
N: Bă, da’ ăsta e prost mare, bă! Nu mai bine îşi cumpăra o sculă de sculă şi-o scotea pe balcon să-l vadă lumea?
L: Păi, sigur că era mai bine, ce, eu nu i-am zis? N- ascultă de nimeni. Face numa’ cum îl taie capul, parcă nu-l ştii!
N: Să vezi tu, netotul ce-o să se îmbolnăvească de la sateliţi...
L : Zici? De ce?
N: Cum de ce, mă? Da’ tu nu ştii? Ăştia dau radiaţii... Întâi îţi cade părul şi pe urmă faci o incurabilă nevindecabilă de nu te vezi!. Crezi că aia de la Nasa-s proşti de ţin sateliţii în atmosferă?
L: Pfui! Da’, Gherosu? Ce spui de Gherosu? N-are nici pe dracu şi-a priponit satelitu’ dinainte de revoluţie!
N: Da’, bă, da’ ăla are televizor.
L: Şi?
N: Se scurg radiaţiile-n televizor.
L: Aaaa... deci, dacă ai televizor nu păţeşti nimic...
N: Ba păţeşti da’ nu te chinui.
L: Adică?!?
N: Adică! Dacă dă Dumnezeu o ploaie de-aia babană cu trăsnete ăla eşti. Te găseşte trăsnetul prin satelit şi pe colacul de la veceu.
L: Nu zi!
N: Ba zic!
(Lică, brusc preocupat, dă peste cap paharul din faţa sa)
N: (netulburat, continuă) Şi acum, să ne întoarcem la Nasa...
L: Lasă-mă, dom’le, cu Nasa! De asta îmi arde mie acum? Spele-se pe cap... fiecare cu sateliţii lui... Ei, comedie!
( se ridică în picoare, încheindu-se precipitat la pufoaică)

N: Ce păţişi, Lică? Unde fugi?
L: Năică, bine că mi-am amintit! Am o problemă urgentă la care nu pot să întârzii punctual. Ne vedem mai pe seară! Hai, noroc!
(din uşă, emoţionat brusc)
Dar să ştii voiam să-ţi spun... eşti ca un frate pentru mine, Năică!
N: Bă, Lică nu fi copil! Mie îmi pasă de toată lumea, c-aşa-s eu ca pîinea de la turci, n-am ce face ... Hai, să trăieşti!
(râzând cu poftă după ce Lică dispare pe uşă)
Ce credeai, Lică, că te las să iei satelitul de la Smarandache? Cineva îi cineva şi altcineva nu-i cineva, hai? Adică, eu mă duc la Smarandache şi mie nu-mi dă. (strâmbându-se) „Bă, Năică i l-am promis lui Lică, nu pot, mă-nţelegi!” He! He! He! Cine are informaţia are puterea, băăă! Asta tot de la discoveri am învăţat-o!
(frecându-şi palmele bucuros)
Ia, să-l vezi pe Smarandache când o să audă! O să-mi dea cinci lei numa’ să-l scap de sateliţi... Cu unul mă uit la români cu celălalt la italieni... au ăştia nişte bebeluşe despuiaaate...

Natoul, platforma şi Sofica


Temperaturile ucigătoare de afară umplu până la refuz terasele crâşmelor de cartier.
Moleşiţi, muşterii sorb cu incetineală din halbele brobonite de sudoare.
La masa ocupată de Lică şi Nae discuţiile par mai animate:
Nae: Ei, ţi-am spus? Am sau nu dreptate? Când eu ţi-oi spune un lucru ăla e!
Lică: Ce-i, dom’le? A întors Hezbollahul armele? A intrat americanii?
Nae: Nato, Lică, Na-to! Ţi-am zis, bre, că nu-i bine să intrăm în el? Recunoaşte că ţi-am zis...
Lică: Păi, mi-ai...
Nae: Bre, eu când spun un lucru ăla e. Literă de lege! Geta ştie, dacă-i zic: strînge femeie rufele că vine ploaie, gata! le-a şi strîns.
L.: Lasă, dom’le, rufele zi-i cu Nato!
N.: Ne-a atacat, Lică, ne-a atacat!
L.: Nu mă-nebuni! Ne-a atacat Natoul?
N.: N-are cum. Cu ei suntem strategici, cum s-ar zice.
L.:Păi ş-atunci?
N.: Iranienii, frate, iranienii. Au pus focul pe noi.
L.: Nu vorbi... Unde, dom’le? Pe uscat?
N.: Ţi-ai găsit! Să vină aşa pieptiş le-am arăta noi! Ne-au luat platformele petroliere ale ţării, frate, ne lovesc la resurse, cum s-ar zice.
L.: Nu-s proşti, dom’le.. Şi... aveam multe... platforme de astea?
N: Una.
L.:Tii! Ce lume, dom’le, ce lume! Să-i iei omului şi singura firmitură de la gură...
N.: Păi ce, Lică? Crezi că toată lumea e ca noi? Care noi, îi dai cămaşa dacă ţi-o cere cine ţi-o cere, când o cere şi pe-urmă? Umbli în dosul gol să te arate Europa cu deş’tul ca sărăntoc ce eşti? Umbli! Caaare eşti că i-ai dat-o ăluia din Europa, care Europa de unde are dacă nu de la noi? Care noi am stat să fim loviţi în strămoşi şi-n glie ca să-şi facă ei autostrăzi şi noi am rămas cu hîrtoape, care hîrtoape, nu ne lasă să intrăm în Europa. Păi de unde le avem, te-ntreb, dacă nu de la ei?
L.: De la ei, clar! Hmm... şi totuşi, zic şi eu, ca prostu’ vorba aia: dacă ne facem că n-am băgat de seamă? Dă-o încolo de platformă, ori cu una ori fără una, tot aia! Război ne mai trebuie nouă acu’?
N.: Ce vorbă-i asta, măi Lică? Războiul e o chestie de onoare care cum s-ar zice nici de asta se cheamă că nu mai avem? Uite, să te fac să-nţelegi! Nevastă-ta!
L.: Aoleu! E-n uşă?
N.: Nu, mă, e-n exemplu! Dacă ţi-ar sechestra careva nevasta. Ce-ai face?
L.: Păăăi... ştiu şi eu?
N.: Cum nu ştii? E nevasta ta în joc, nu?
L.: E?!?
N.: E nevasta ta, se cheamă că e onoarea ta în joc, nu?
L.: Se mai pune discuţia?
N.: Vezi? Şi? Nu te duci să o iei înapoi? Să-ţi speli onoarea cu sânge dacă e nevoie...
L.: Nu, fără sânge, Năică, mă ia cu leşin de la stomac.
N.: Aşa vine vorba, violatorii se sperie dacă te vede hotărât.
L.: Crezi? Mai bine chem poliţia.
N.: Brava! Ne-am apropiat. Care e poliţia în cazul nostru?
L.: Păi, ăştia de la circa din gară, că-s mai aproape...
N.: Dă-o, frate-n ciorilor de gară, în cazul nostru trebuie să vie Natoul fără ca măcar să-i chemăm.
L.: Crezi?!?
N.: Păi, dacă nu crezi de ce ai intrat, dom’le, în Nato?
L. Păi ce? Numai eu? Tu n-ai intrat?
N.: Peste voinţa mea, s-avem pardon, care voinţă spune ceva, nu? Una e să intri undeva ca o oaie şi alta e să intri ca un măgar, bunăoară.
L.: Adică, mă faci măgar?
N.: Ba, s-avem pardon, eu sunt mă... hmm... adică... hmm... ştii ce, începi să mă ameţeşti, îmi pierd firul.
L.: Da’ ce-am făcut, dom’le?
N:: Pricepi greu care greu nu-i aşa uşor... cum s-ar zice ca să nu te jignesc. Măcar acu’ ai înţeles de ce-s pornit?
L.: Lasă, dom’le, că exagerezi. Păi dacă nu-l chemi, de unde să ştie bietul Nato că Sofica mea e sechestrată? Poţi să zici?
N.: Păi ce, platforma aia e cât Sofica ta ca să nu ştie?
L.: Mie de platformă îmi arde acum? Să-i dea drumul lui nevastă-mea că dacă scapă singură cât stau eu aici, la bere, m-am nenorocit!

(Nae se ridică furibund, gata să-l agaţe pe Lică de gulerul cămăşii. Se opreşte în ultima clipă, îşi pocneşte palmele, răţoindu-se ameninţător)

Nae: Dom’le, eşti idiot! Dacă aş fi guvern acum, ţi-aş da două perechi de palme şi te-aş băga la puşcărie. (iese aruncând o ultimă privire dispreţuitoare la adresa prietenului buimăcit)

Lică: (reacţionează abia după ce uşa se închide în spatele lui Nae) Măăăi... comunistule, care eşti! Nţă-nţă-nţă... ce ţi-e şi cu politica asta, dom’le, poţi să-nebuneşti. Săracul, Nae!
( formeză febril un număr de telefon) Sofico eşti acasă? Eşti bine? Şi copii? Nu, nu s-a întâmplat nimic dar ... auzi, să nu dai drumul la nimeni la uşă pînă vin eu! (mormăind de unul singur, apoi) S-a întors lumea cu fundu-n sus, dom’le, numa’ buclucuri peste tot!

22 august 2009

Faţă-n faţă cu potopul




- Stimaţi vecini, prieteni... concetăţeni! V-am convocat pe fiecare separat ca persoane şi pe toţi împreună ca şi comitet pentru că am intrat în posesia unor informaţii de foarte mare importanţă.
Noi, eu şi domniile voastre adică acest comitet naţional de luptă îndârjită împotriva exploatării zeilor şi altor divinităţi, pe scurt, CNLCZDAE al cărui preşedinte cu onoare mă prezint, Ubaldo Baldassare, aflăm, iată, din nou, iar, a cîta oară vă întreb?!?... că zeii pregătesc un nou atac. De când au înfiinţat patronatul divin aceste odioase creaturi nu pregetă o clipă să întocmească întortocheate scenarii prin care să ne extermine...
- Să ne ce?
- Să ne ia darul cel mai preţios adică, viaţa.
- Să-l ia, taică, de ce să nu-l ia ? Eu unul m-am săturat. Scoală-te, ia capra, du capra, paşte capra, adu capra, culcă-te la loc. Iar scoală-te, ia capra...
- Vedeţi? Se ocupă zeii de bătrânii noştri? Le pasă zeilor că acest bătrân la vârsta venerabilă pe care o are trebuie să pască şi acum capra? Câţi ani ai dumneata, Necondimin?
- Ei da’, cine i-ar putea număra, taică. Ultimul dinozaur a murit în faţa mea şi pot să jur că a avut o bătrâneţe fericită.
- Vorbim deci de cel puţin o mie de ani. O mie de ani în care eşti obligat să vezi acelaşi soare, aceeaşi lună, aceeaşi capră! Terifiant! Unde sunt programele de stimulare, de integrare a bătrânilor, unde e răsplata lor după o viaţă de muncă? Cine stă de vorbă cu bătrânii noştri? Cine l-a întrebat vreodată, taică Necondimin şi cum era pe vremea dumitale?
- Ehei, pe vremea mea...
-Nu acum, cetăţene Necondimin, nu acum, te rog! Iată, stimaţilor, acest bătrân este un punct nevralgic în societatea noastră...
- Ce fel de punct, taică?
- Care doare, adică.
- Peste tot mă doare, taică, peste tot. Când plouă...
- Nu acum, cetăţene Necondimin... Revenind la problemele cu adevărat importante. Avem informaţii că Utnapiştim, prietenul şi vecinul nostru, membru de vază al organizaţiei locale, Pişta al nostru, domnilor, e pe cale să ne trădeze într-un mod mârşav şi total neaşteptat. Sursa noastră, soţia dumnealui a descoperit că de la o vreme, Pişta vorbeşte în somn cu o divinitate suspusă ba aş putea spune chiar foarte suspusă care îi transmite toate procesele verbale de la întrunirile patronatului divin.
Din aceste procese am aflat că zeii sunt foarte contrariaţi. Nici molima, nici seceta n-au reuşit să ne împuţineze decît nesemnificativ. Cică suntem certăreţi, cârcotaşi, nemulţumiţi, gălăgioşi ... dar vă întreb eu, cum am putea fi altfel decât după chipul şi asemănarea lor, nu-i aşa?
-Aşa-i!
- Bun! Acum au pus la cale un potop. Şapte zile şi şapte nopţi ploile, fulgerele şi trăsnetele se vor abate asupra noastră cu scopul precis de a ne ineca până la ultimul, adică până la Pişta care se pare că e mai moţat.
- De ce vor să ne omoare? Că eu asta nu pricep..
- E o întrebare interesantă, dragul meu, cu multe implicaţii filozofice destul de dificil de abordat. În primul rînd aceşti dictatori sunt adepţii principiului: „Eu v-am făcut, eu vă omor”, principiu care dă adevarată valoare a limitării lor ideologice. În al doilea rând pentru că se simt ameninţaţi numeric. Rata natalităţii în rândul oamenilor este net superioară celei divine. Interesant este că ei nici nu realizează că noi nu avem nicio vină. Ei au creat organul noi am dezvoltat funcţia, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Ce-i drept ar fi foarte bine ca şi funcţia să dezvolte organul, dragă Ubaldo, nu-i aşa? Ha, ha, ha!
- Aşa-i, aşa-i!
- Să lăsăm elucubraţiile cu tentă sexuală. Nu e momentul să cădem în derizoriu, nu e momentul să ne rătăcim.
- Capra mea ştie drumul, nu ne rătăcim. Odată eram...
- Nu acum, cetăţene Nicodimin. Deci, revenind. Ce facem oameni buni, cum acţionăm în faţa acestei noi ameninţări a patronatului divin, ce facem noi, oamenii, în faţa potopului?
- Să-l omorâm pe Pişta!
- Ba pe nevastă-sa!
- Dăm foc satului!
- Otrăvim fântânile!
- Punem capcane!
- Luptăm până la unu’!
- Da-da, să lupte numai unu’!
- Murim ca nişte eroi!
- Emigrăm!
- E...mi... ce facem?
- E-mi- grăm, stimaţi cetăţeni! Plecăm, fugim, ne mutăm adică!
- Unde? Cum?
- Construim o barcă mare, ne suim în ea şi plecăm dincolo de capătul lumii.
- Păi de ce? I-o zvârlitură de băţ până-capătul lumii, ajungem şi-not...
- Dincolo, am spus, stimaţilor, dincolo! Să avem curajul să depăşim limitele, capetele.
- Hehe, dacă eu trec de capetele scării cad jos din pod, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- E absolut logic că voi cădea şi de pe lume, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Stimaţilor, lumea nu e cât o vedem noi, e mult mai mare...
- De unde ştii? Ai fost tu, Ubaldo?
- N-am fost dar am calculat.
- Şi?
- Şi cred că lumea e foarte mare... noi cunoaştem doar o bucăţică. Sunt cu siguranţă şi alte popoare, alte ţărmuri...
- Stimate Ubaldo ţi-o spun în calitate de prieten aceste calcule îţi pot dăuna. Fii realist! Nu e nimeni dispus să te urmeze până la capătul lumii, cu atât mai puţin dincolo. Oameni buni, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Mai mult, în calitate de vicepreşedinte al acestui comitet propun mutarea şedinţei într-o atmosferă puţin mai relaxată. Să mergem, dragilor, în stufăriş să-l vizităm pe Arabaldo. Am văzut că a pus şi scăunele, orzoaica e rece, soluţiile bune vor apărea imediat, nu-i aşa?
- Asa-i, aşa-i! Să mergem!
- Stimaţilor! Stimaţilor! Nu plecaţi, vă rog! Problema e foarte serioasă! Ascultaţi-mă! Nu putem lăsa perpetuarea speciei umane pe mâinile tremurânde ale lui Pişta! Credeţi-mă, sunt un vizionar, lumea nu are capete!
- Eu te cred, taică, te cred. Odată, bunica caprei ăsteia de o ţin acu’ a plecat exact prin capătul lumii şi nu s-a mai întors...
- Nu acum, cetăţene Nicodimin... mai ştii, poate a mâncat-o vreo jivină.
- N-a mâncat-o, c-aş fi simţit, trăieşte şi-acu, ştiu sigur. Şi-a luat lumea-n cap şi dusă a fost, capra mea ştie...
Şedinţa comitetului a ţinut mai bine de o săptămână. De când lumea, se pare, bărbaţii au pus interesele obştei înaintea celor personale.
Degeaba au trimis femeile vorbă, degeaba s-a întunecat cerul, degeaba s-a cutremurat pământul.
Zeii însă au urmărit cu sufletul la gură partida Utnapiştim versus Potopul. Pariurile au atins cote ameninţătoare chiar şi pentru limita de înalt a văzduhului.
Se spune că mulţi zei au rămas atunci doar cu norul dintre picioare. Atitudinea oarecum verticală, preponderent orizontală a lui Utnapiştim, n-a lăsat loc de interpretări.
Au trebuit să-l declare învingător la puncte dăruindu-i drept premiu nemurirea, animalele şi nevasta. Başca reputaţia de om serios pe care omenirea se putea sprijini cu nădejde, nu-i aşa?


Bolovanul cu zei



Mesopotamia, 3100-3000 î.e.n.

-Badabanu! Badabanu! Unde umblă copilul ăsta, femeie?
- Unde să umble, la şcoală! Dacă ţi-ai folosi olecuţă tărtăcuţa aia dintre umeri, ai învăţa să citeşti ceasul şi n-ai mai striga ca bizonul ... Badabanu- Banubada! Cred că ţi s-a uscat iar gâtlejul după orzoaică...
- Cum să-nvăţ ceasul dacă tu muţi băţul soarelui pe furiş? Uite-acum ar fi să fie ora la care să fac ofrandă lui Enlil, slavă lui Enlil şi rudelor sale iar băţul tău arată că ar trebui să mă duc din nou la culcare.
- Aracan! Dacă ar sta măritul Enil în ofranda ta am fi împrăştiaţi ca spicele vântului pe pustii, beţivanule. Mut eu băţul sau te împiedici tu de el când vii din stufăriş pe trei cărări ... bată-te-ar zeii să te bată!
- Femeie proastă, Enlil mă înţelege, ăstea-s treburi bărbăteşti. De aia mă ajută. Lui Batuel îi putrezesc boabele nu iese nimica, la mine fermentează şi licoarea e pişcăreaţă la limbă, adorat fie dosul marelui Enlil!
- Da-da, asta pentru că nevastă-sa a dus jertfă vaca cea grasă, mamei tuturor mamelor şi zeiilor, marea şi buna Tiamat numai eu ca proasta nu m-am îndurat, da’ lasă...
- Ce, lasă? Vezi poate pleci urechea la minciunile muierilor şi duci vaca la templu că atât ţi-a fost! Te priponesc în mijlocul pădurii să te mănînce fiarele.
- Pe cine priponeşti tu,  rinocer păros şi urât mirositor? Blestemul şi arcul lui Iştar fie peste urechile tale clăpăuge, dinozaur cu cap de raţă, ce eşti!
- Tttată, mmmamă!
- Iaca, se întoarse şi copilul de la şcoală... Ce e ăla, puiule?
- Pui, auzi! Dacă am numărat eu bine, puiul are vreo douăzeci de anotimpuri ploioase împlinite... până acum ar fi trebuit să-şi câştige singur grîul şi femeia lui, nu să stea la scurmat nisip, cu beţişorul, toată ziua.
- Da-da, să scurme după orzoaică pe malurile Eufratului, ca tine... Ce-i cu bolovanul ăsta, puiul mamii?
- Asta e bbb...bbbb...banca mea de la şcoală...
- Aşa! Şi, de ce ai adus-o mamă, acasă?
- Ccca sssă să-nvăţ, uite vezi, aici am însemnat toţi zzzei...zeii.
- Cum adică i-ai însemnat?
- Adddică adică am făcut câte-un semn pentru fiecare zeu.
- Cu ce?
- Ccccu cu ccuuiul cuiul...
- Semne or fi dacă zici tu da’ eu văd numa' nişte crăpături.
- Sssus sus am pus zeii mari, pe pă- pă-pă-părţi aia nici mari... nnnici mici şi dacă întorci banca sunt aia mmi mmici mici de tot...
- Aha... ia te uită... şi cum l-ai însemnat pe marele Enlil, slăvit fie numele său, puiule?
- O fi ăsta mare cu două crăcane şi un maldăr de paie-n cap, nu?
- Ddda da, tttată tată , da nu-s paie e de llla la ...îî..ss..îî...
- Stuf?
- Îîî... sssoare soare.
- Pfui! Auzi netotul, stuf! Bineînţeles că de la soare căci măritul străluceşte ca soarele în bălegarul celorlalţi zei, slăvită-i fie lumina şi căldura! Iaca, mă strigă Maritela că n-ar putea să-mi treacă nicio furnică prin bătătură fără ca ea să n-o vadă, te gândeşti că ăsta e ditamai butoiul, doar!
- Zeii să o ţină sănătoasă pe vecina noastră Maritela, fiule. Uite-aşa avem şi noi olecuţă de linişte. Băiete, ai făcut treabă bună. Iaca, acu’ avem ograda plină de zei, treaba-i serioasă... Ia, să-i mutăm mai la umbră să nu le dăuneze de-atâta soare, păcatele mele!

Adorată fie barba ta încâlcită, mărite Enlil o să te apuc oleacă de crăcane, nu-ţi fie cu supărare. Aşa! Şi zici tu că-s toţi aici?
- Îîîîhî.
- Măi, da’ mulţi îs! Cred că vin cam patru zei pentru fiecare codiţă din capul meu. Bine că nu te bâlbâi şi la însemnat că nu ţi-ar fi ajuns băncile din trei şcoli. Hmm! Ia zi tu lu’ tata ştii tu vreun zeu care are treabă cu orzul?
- Îîîîhî... e pe pa-pa-partea cealaltă.
- Ia să vedem! Adorat fie pieptul tău păros, mărite Enlil n-o să te superi că o să te ţin oleacă cu capu-n jos... Unde tată?
- Ăsssta ăsta.
- Trei crăcane şi-o ţepuşă...
- Nnnu nu-s crăcane e de la sss...
- Soare!
- Nnnu nu de la sss...
- Stuf!
- Ssspic spic.
- Mda, ce chestie, nu m-aş fi gândit. Şi cum îl cheamă, tată?
- Bbb... Ere
- Bere?
- Bbb... Ere.
- Bere, am priceput. Iaca vezi, mă rugam eu degeaba la Enlil, fiecare cu treaba lui, vezi bine. Păi ce dacă eu am nevoie de ouă mă duc la vacă?
- Nnnu?
- Nu, mă duc la nen’tu Batuel că doar nu m-am scrîntit să mă caţăr în copaci după cuibare. D-apăi, măi băiete, tu ai făcut treabă bună. Una că de acu’ are maică-ta de învârtit la bolovan toată ziua până i-a buchisi pe fiecare, doi, că Batuel n-o să mai indrăznească să-mi cotrobăie prin şopron că tot s-a nimeri vreun zeu treaz să-l vadă, trei, că m-am luminat cu cine trebe să mă tîrguiesc pentru orzoaica mea. Acu’, hai cu mine în stufăriş să încropim repejor un templu măritului şi neasemuitului zeu Bere. Tu nu trebuie decât să faci semnul cu trei crăcane peste tot ca zeul, mărită fie înţelepciunea sa, să priceapă repede că e vorba despre el. Vii?
- Îîîhî... stai să iau cccuiul cuiul.
- Ia-l, băiete şi hai să însemnăm fundul generos al marelui zeu poate-şi face oleacă de timp şi scuipă în orzoaica mea, pupa-i-aş crăcanele aurite!

Când tată şi fiu ieşiră grăbiţi din bătătură intrând automat pe poarta mare şi lăbărţată a istoriei nu au sunat trâmbiţe şi nici surle, nu s-au ţinut discursuri. Au lipsit până şi pişcoturile pentru şampanie. Poate pentru că nu se inventase încă şampania sau poate pentru că şi istoria se simţi luată prin surprindere.

21 august 2009

Mitologia de buzunar

Mitologia e o ramură stufoasă a ştiinţei care se ocupă de mituri.


- Mama, mitul vine de la Dumitru?
- Nu, vine din altă parte...
- Hmm, ciudat ... gogomănia ai zis că vine de la nenea Gogu, barbologia de la nenea Barbu...
- Dragule, etimologic vorbind...
- Nu, nu vorbim elimotologic în cel mai rău caz am putea vorbi româneşte că-n italiană faci prea multe dezarcorduri!
- Hmm! Deci: miturile, dragul meu sunt un fel de poveşti pentru oameni mari pe care le citesc copii...
- A! Ca aia cu principe azzurro pe care o citeşte Federica pentru că maestra se apucă de oftat şi se uită pe geam până la pauză...
- Ştii cum se numeşte pe româneşte principele asta azuriu?
- Albastru?
- Ba! Făt-Frumos.
- Făt- Frumos? Bleah! De la ce vine făt ăsta, mami? Sună cam schifoso.
- De la un făt, adică prunc, adică...
- Deci Făt frumos ăsta era mic de tot?
- Nu era mic, mânca o mulţime de jeratic, de fapt nu el, calul... Făt Frumos creştea într-un an cât alţii în zece.
- Uau! Înseamnă că acum trebuie să fie tare bătrân. S-a făcut Babbo Făt Frumos, nu?
- Nuu, e mereu la fel de tânăr niciun babbo, termină că mă ameţeşti, asta e o poveste, noi vorbeam despre mituri.
- Mda, oricum n-am priceput nimic, mai bine caut pe google.
- Lasă calculatorul îţi explic eu tot, tu trebuie numai să taci, promiţi?
- ...
- Promiţi sau nu?
- ...
- Vorbeşte!
- Păi n-ai zis să tac?
- Deci, taci?
- ...
- Ok, fii foarte atent. Începem.


Când oamenii au început să mişune pe pământ era foarte- foarte multă linişte Şi atunci s-au gândit deşi nu ştiau că asta fac:
- Nu putem umbla aşa de capul nostru încolo şi-ncoace trebuie să avem şi noi pe cineva să ne înveţe bunele maniere, dansuri de societate, să hotărască când trebuie să cânte cocoşii, pe unde trebuie să zboare vrăbiile şi norma minimă admisă de găinaţ la elefanţi.
Boon! Şi toate astea fiind zise s-au privit cu atenţie între ochi.
- Care eşti, bă, ăla de le ştii pe toate? Fă-te un pas în faţă să te mirosim!
Şi unul din ei, care era răcit la rinichi şi mirosea ca un bizon intrat în putrefacţie ieşi în faţă împins de vecini. Au început toţi să-l adulmece curioşi după care l-au întrebat:
- Ştii tu, bă, ce îngroapă mâţa?
Asta a zis repede că da şi gata l-au ales mare şef.

- Şi le-a spus şi lor?
- Nu le-a spus nimic. Altfel ar fi ajuns de unde au plecat şi ar fi trebuit să organizeze iar alegeri. Ai zis că taci!
- Tac.


Boon! L-au ales deci. L-au aşezat pe un loc mai înalt să devieze traseul mirosului şi se duceau la el numai dacă era mare nevoie şi cum timpurile erau nevoiaşe asta se întâmpla la fiecare cinci minute.

Bă, ştii tu că apa curge din cer? Bă, ştii tu că dacă nu vânam nu mâncăm? Bă, ştii tu că noaptea e întuneric? Şi, mă rog, tot felul de întrebări gen „ Vrei să fii miliardar” la care, mirositorul răspundea calm că ştie.
Oamenii plecau mândri nevoie mare că se pricopsiseră cu un şef atât de deştept.
Toate astea până într-o zi când un fulger căzu din înaltul cerului exact pe dâmbul unde stătea mirositorul, trăsnindu-l în moalele capului..
Spaima a fost mare, învăţămintele pe măsură.
Întâi, oamenii au vrut să-l sprijine de-un par, ţeapăn, aşa cum era şi să-l păstreze pentru ca şi copii-copiilor lor să vadă cum arată un înţelept dar mirositorul devenea din ce în ce mai mirositor aşa că au inventat pe loc tehnica îmbălsămării.

- Vorbeşti de egipteni?
- Vorbesc în general...
- Adică toţi au avut câte un mirositor?
- Mirositorul mă ajută, dragule, să ajung la zei...
- Cum?
- Păi dacă nu mă laşi să termin! Cum?! Văzând ei aşa că ăla fu trăsnit, de exemplu, că ăla era doar un exemplu da’ dacă n-ai răbdare, s- au întrebat: băăă, cine-l pocni pe ăsta în cap cu suliţa de foc, arată-te să te vedem! Şi cum nimeni nu se arată oamenii s-au gândit: băăă ăsta e mare-mare de tot şi rău, hai să ne trîntim la pământ pînă nu se enervează şi pe noi. Aşa au inventat şi rugăciunea şi zeii, două dintr-o lovitură.
- Nu înţeleg! Oamenii au inventat zeii sau zeii pe oameni?
- Păi...
- Eu zic aşa! Zeii i-au inventat pe oameni că altfel n-are nicio logică şi oamenii doar au botezat zeii.
- Ia te uită! Învaţă oul pe găină?
- Păi dacă nu-ţi sistemezi ideile?
- Ha! Pe româneşte se zice sistematizezi...
- Mă rog! Eu zic că zeii au făcut cerul, pământul, soarele, mă rog, cose del genere, ştii tu. Şi după aia au făcut şi nişte oameni.
- De ce?
- Păi, să facă treabă în locul lor, asta-i clar! N-am timp să-ţi mai povestesc acum, încep desenele da’ mai vorbim. Te iubesc, mami! Mi-a plăcut mirositorul, mai ştii mituri de-astea?


Mai ştiu cum să nu...

20 august 2009

Mi-a crescut...


mi-a crescut poezia
precum părul în nas
la bătrâneţe
şi doar
toate lucrurile interesante mi s-au întâmplat să crească
foarte devreme
de exemplu sânii
vedeţi poezia asta o să devină foarte interesantă
de la a doua strofă
care deja cred că a început
aşa că mai lungim si-ii-la-aa-be-ee-le
până mi se vascularizează şi
penisul poetic
cu care cacofonic vorbind voi întoarce brazda mănoasă
a patriei
la vremea secerişului treiera-voi
mi se pare mie sau am trecut la stofa a treia
fiorul e mai puternic
se simte nu
e pe vine clar
două hectare de poezie în vers rogvaiv
ce dreaq, dom’le
suntem în anul 2007
lună, cai şi fluturaşi au văzut şi strămoşii
iubite mă voi spânzura de stomacul tău
cu uterul meu flauşat
asta-i clar
şi aici vorbesc atenţie
abscons despre un simbol anume
cineva o să se prindă
şi o să-mi povestească şi mie
by the way
între mine şi tine
atâtea refreshuri stinghere
mereu laşi pasta de dinţi fără capac
unde mai pui că o
storci de la mijloc
ca pe femei misoginule
cold wheather makes me crazy
cam atât m-a ţinut cred că deja se termină
deşi mai ştiu câteva cuvinte şi-n italiană
finalul va exploda precum o cutie de bergenbier împuşcată
cu cinism
să mă atingă cineva c-o metaforă
sau mai bine
nu
o să-mi cumpăr o pensetă


precum părul în nas
mi-a crescut poezia
măi tată


18 august 2009

A şasea boală

După criteriile respectabilului domn Tatulici, noi facem parte dintre românii buni pripăşiţi în Italia.

Nu furăm decât programele la televizor. Fără discriminare. Pe alea româneşti c-un decodor cumpărat de la un rus şi  chei de pe net, cele italiene,vin singure de pe acoperiş, direct la priză. Deci, totul foarte civilizat.

Avem concedii în perioade în care, orice căţel crescut în condiţii artificiale refuză să iasă afară dacă nu e absolut necesar.

Ziua liberă vine melceşte la capătul altor şase lucrătoare şi pleacă speedygonzaleşte după numai 24 de ore.

În ziua liberă faci cumpărături, curăţenie, revizie la maşină, speli, calci, găteşti, tai părul, unghiile, buruiana din jurul leuşteanului, te duci la doctor, la farmacie, plăteşti facturile, mesteci, te scobeşti în nas, faci recensământul rudelor prin telefon, citeşti, te informezi, socializezi.

Copii au voie să facă gripă, roşu-n gât şi alte şmecherii, tot în ziua asta, dacă se bâlbîie sau nu-s hotărâţi şi se îmbolnăvesc în afara calendarului, le explici prin telefon cum ajung la doctor, de capul lor.

Cumnată-mea il creşte cam răzgîiat pe ăsta micu' al ei, aşa că în loc să se îmbolnăvească în ziua ei liberă s-a îmbolnăvit într-a mea.

Îl duci la doctor?

Ce-o să fac acuma, îl duc, durează mai puţin decât să-i explic care-i ziua liberă a maică-sii., având în vedere că n-a împlinit încă doi ani.


Doctorii, toţi în molima lunii august, au lăsat în post doar pe ăla care nu mai nimereşte portiera la maşină, aşa că durează mai mult până îşi bâjbâie clanţa cabinetului decât să pună diagnosticul.


- Doamnă, îmi zice calm, are a şasea boală.


Ete, dom'le, ăştia au numerotat bolile şi eu am rămas pe dinafară.


- Care este... încerc să-l trag de limbă, pe furiş.


Mă priveşte lung şi-mi răspunde şi mai calm decât prima dată:


- A şasea boală.


Zic,”Aha”, ca şi cum, de data asta am priceput, pentru că mi- e clar: sunt singura de pe glob care n-a aflat de faza cu numerotatul bolilor.


Pe drum, sună maică-sa:


- Ce are copilul?


- A şasea boală.


- Adică?


- Adică... nu e prima, nu e a doua, e a şasea, ce ştiu eu, tu trebuie să ştii că-i copilul tău.


- E grav?


- A zis că trebuie să-l apretezi cu amidon şi să-i dai paracetamol, n-are cum să fie grav. Aşteaptă să ajung acasă şi întreb googlosul .


Şi cum eu, m-am simţit precum moşul care întrebat dacă e gay, răspunde că e pensionar, trec aici ce-am găsit despre boala asta:



Boala de origine virotica(Roseola infantum), provocată de virusul  HHV6( virusul herpetic uman de tip 6), putin contagioasa si cel mai des intalnita la copiii sub 2 ani, primavara sau toamna. Debutul bolii se face brusc, prin febra ridicata (39�-40�C), insotita de convulsii, adenopatii si tuburari digestive. Febra dispare la fel de brusc dupa 4-5 zile, lasind loc unor pete localizate pe ceafa, gat si urechi (asemanatoare cu cele de la pojar/rujeola).
Eruptia este putin vizibila si trece in citeva zile, de aceea, de multe ori, boala trece neobservata.


Mă gândesc eu că ideea asta cu numerotatul ar fi bună dacă n-ar fi atîtea boli. Cine ştie la ce număr ar putea ajunge să fie clasificată banala diaree.

Să mergi la farmacie şi să ceri medicamente pentru a ţîşpea boală. Până îşi numără farmacista degetele, te trezeşti că joci în reclama aia de prost gust, pentru Furazolidon.



Contraceptie naturala


Barza pe antenă


Bruiază canalele


pentru adulţi.


*


*         *



17 august 2009

Veterinarul (III)




Smulg o programare la veterinarul din colţul străzii pentru unsprezece dou'şopt punct fix, după două mâţe leşinate, o ţestoasă care refuză să iasă din carapace şi un şobolan alburiu cu probleme de alimentaţie.
Luș, tremurând delicat din cauza vecinătăţii selecte, întinde botul spre cuşca şobolanului anorexic, pe care stăpâna îl tot îmbie cu un morcov cu aromă de prosciutto cotto, aia crudă îi provoacă arsuri, după cum suntem informaţi politicos.
N-apuc s-o întreb cum şi-a dat seama de chestia asta că pe uşă intră un buldog englez.
Von Pluş, tinerel fiind, rămâne stupefiat, modelul ăsta de câine nu şi-a închipuit că există.
Când mirosul îi certifică că acordeonul cu patru labe e un câine şi încă unul uriaş, încearcă disperat să-şi facă loc lângă Giovanni Anemicus.
Tragedia sare peste actele preliminare direct la deznodământ pentru că Giovanni, egoist, nu vrea să împartă cuşca lui de şobolan cu fiţe, aşa că sare între urechile lui Luş ca pe trambulină zburând economic şi fără escală sub botul buldogului.
Acesta fără ca măcar să clipească trece şobolanul în meniul de deplasare, înghiţindu-l pe nemestecate.
Stăpâna lui Giovanni ţipă scurt, stăpânul buldogului ţipă lung, mâţele îşi revin din plictiseală scuipîndu-se între ele, Luș dezorientat de corul atonal sare în decolteul meu ca-n piscină.
Veterinarul îşi face apariţia în peisaj așeazând calm tablourile pe pereţi, revistele pe etajeră, trage buldogul de limbă sperând probabil să afle veşti de la Giovanni, ne explică apoi că lanţul trofic e aşa cum e din cauza schimbărilor climaterice, aţi văzut şi dvs că pinguinii au plecat în Brazilia, am văzut, confirmă şi buldogul atent la mişcările lui Luş din decolteu, aşa şi, acest biet polifag a încurcat verigile, de fapt a făcut ce a crezut el că e mai bine cu veriga slabă Giovanni, fie-i trecerea uşoară, era mic şi nefolositor... nu plângeţi, signora, ca verigă ziceam...
E clar că încearcă să se caţare pe oglindă, stăpâna răposatului plânge răscolitor. Veterinarul îşi oferă galant umărul şi explicaţiile, destul de plăpânde amândouă.
Sala de aşteptare se goleşte într-o atmosferă pioasă în care eu nu mă bag pentru că mă simt total incompatibilă cu orice model de şobolan.
Deci, profit de pauză să-l liniştesc pe Luș, în româneşte:
- Vezi, BubiLuşule, dacă mai rozi papuci nu-ţi mai fac programare la nenea doctoru' ci la căţelul ăla flauşat, ai de grijă!
Fraza rostită printre canini are efectul scontat aşa încât Luş îşi trage şi coada în culcuşul cald al decolteului meu tremurând ca o piftie.
Doctorul, intrigat de deschizătura tremurândă a decolteului, abandonează stăpâna de şobolan răposat şi se oferă să-l pescuiască de acolo. Luş confundându-l probabil cu buldogul îi face loc, ieşind încetişor prin partea opusă.
Până să mă lămuresc care- pe unde iese-intră rămân cu doctorul pe post de mărţişor. Poziţia nu-mi oferă niciun avantaj palpabil aşa că apuc Luşul de coadă şi doctorul de guler restaurând ordinea.
Iese zâmbindu-mi prietenos şi-mi spune că flocosul meu după experienţa traumatizantă prin care a trecut ar avea nevoie de un psiholog.
Mă agăţ cu nădejde de zâmbetul lui şi încep să-i povestesc tărăşenia cu pantofii perforaţi. mărturisindu-i că înainte să trag piticania pe roată, am simţit nevoia să aflu de la el dacă aceasta ar fi soluţia potrivită mai ales că aici, în patria de adopţie, pot găsi doar roţi de bicicletă.
Sigur- sigur, răspunde bălăcindu-se în acelaşi zâmbet, plimbările cu bicicleta îi dezvoltă musculatura picioarelor, de ce nu, să ştiţi însă rădăcina problemei e lipsa mamei sale pe care se vede nu reuşiţi să o substituiţi .
Îi cîntaţi? mă întreabă pe neaşteptate, privindu-mă atât de direct în albul ochilor încît mi-e teamă să şi clipesc.
Zic „nu” cu o mişcare repezită a capului, hipnotizată de neputinţa de a-mi desprinde irişii din interogatoriu.
Asta e, zvîrle bucuros soluţia sub nasul meu, trebuie să-i cântaţi înainte de culcare, încetişor: hau-hau-hauuu, hau- hau-hauuu...
Luşul îşi ciuleşte urechile urmărind încruntat scheunatul doctorului, ceva îmi spune că începe să se simtă depăşit de situaţie. Scheaună încetişor şi se trînteşte la mine în poală oftând cu năduf.
Vedeţi, mă întreabă doctorul interpretând greşit poziţia adoptată de piticanie, s-a liniştit imediat. Avem şi un deodorant cu miros de mamă dacă doriţi să-l încercaţi. Treizeci de euro. Şi casete cu hau-hau. Cinci euro, îngână încetişor cu privirea pierdută undeva pe perete.
Îi zâmbesc printre dinţi prietenos şi nu-i spun dar sunt absolut convinsă că el ar avea mai multă nevoie de un psiholog decât şosetarul adormit la mine în braţe.
Teribil de ciudat doctorul ăsta, soro, bîrfesc cu Luş între patru urechi, imediat ce reuşim să ne vedem teferi şi nevătămaţi pe drumul spre casă.
Şi zi aşa, mirosul de mamă şi urlatul la poartă nouă... Hmm...
Cu care vrei să încep, nefericitule?

16 august 2009

Operaţiunea Soseta


În următoarele luni, Luş ne-a demonstrat că şi comportamentul uman poate fi îmbogăţit cu diverse adaosuri, nuanţe şi posturi.
Într-o primă etapă, ne-a convins de inutilitatea folosirii şosetelor.
Formula „Mami, n-am şosete!”, a înlocuit de mult, plictisitorul „Bună dimineaţa!”, aşa că nu reacţionez alarmist. Mă îndrept binişor spre sertarul de unde extrag cele patru perechi zilnice. Cu o marjă de eroare desperecheată acolo ar fi trebuit să-şi tragă sufletul cel puţin treizeci. Acum însă, sertarul îmi zâmbeşte ştirb precum un bătrân fără proteză.
Scot trompeta, sun alarma, începem căutările. După numai jumătate de oră îmi conving jupânul că n-are rost să scoată duşumeaua, e mai eficient să cumpărăm alte şosete.
Brusc, pe cel mare, îl păleşte violent o idee. Ia piticania, o teleportează lângă sertar şi-i comandă serios:
- Luş, ia urma, bătrâne!
- Măi, tu te crezi, Pistruiatul? Banditul ăsta nu-şi poate lua nici urma la coadă...
Alex, însă, nu se desparte de idee aşa uşor că doar e a lui, nu, şi tot a lui e desperecheata mirositoare pe care o flutură pe sub nasul Luşului drept probă de lucru.
Spre uimirea mea, flocosul îşi intră în rol. Apucă oarecum delicat şoseta şi pleacă crăcănat de importanţa momentului.
Opt perechi de ochi nici nu indrăznesc să bată din pleoape. Piticania, cu nasul în bătaia vântului îşi reperează cuibul unde, încearcă să ghimbosească sub perniţa ultima mărturie arheologică.
Începem să râdem relaxaţi, iată, extratereştri n-au nici un amestec, toate şosetele sunt aici, ai văzut, ce chestie, drăgălaşul ei lasă, pfui, asta este, de acum o să ştim unde le căutăm, măi piticanie vin’ la mama, he he he...
În acea zi friguroasă, învelitorile de picioare nu ne-au folosit cine ştie ce. Perforaţiile aplicate artistic în zona degetelor ne-au făcut să apreciem cum trebuie zonele fără model.
Perioada următoare, câteva nopţi la rând, m-am visat făcând pluta pe o apă mare şi murdară. Cine nu ştie că asta nu e un semn bun?
Toată lumea în afară de von Pluşen, năpârcă de culoare maronie pe care am adăpostit-o cu atâta dragoste în sânul familial. Băgând de seamă că nu ajunge la noile şosete de sub perna fiecăruia, acest James Bond cu coadă, a găsit metoda de a deschide uşa cămării cu încălţăminte.
O altă dimineaţă obosită, avea să ne pună în faţa unui peisaj de-a dreptul traumatizant. Unele fără vârfuri, altele fără ştaifuri, de la uşa dormitoarelor şi până la ieşirea principală erau aliniate aproape simetric, încălţările, de care ne foloseam zilnic în scopuri mergătoare .
Altfel nu mi-a venit decât să-l muşc de ureche. Cu ciudă. El, m-a muşcat de nas. Cu poftă.
Notez în treacăt scorul egal, în timp ce îmi aşez un plasture pe buricul nasului.
Dau să scot coada de la mătură pentru următoarea rundă, dar, avocatul ecologist îmi citeşte în pupile intenţia de homicid canin şi se interpune pe ring.
- Mami, a spus maestra că, ar trebui să stăm atenţi cu acest câine. El, protestează aşa! Înţelegi? Ăsta e un protest...
- Foarte bine, isteţule, mârâi printre canini. Atunci, vino să-ţi leg bine protestele alea de picioare şi treci la şcoală!
- Păi, cum o să le legi, se arată curios. Nu mai au nici şireturi măcar...
Las observaţia să zburde unde vrea ea, nu-mi mai bat capul pentru că deja e o zonă suprasolicitată.
Ies pe balcon să caut oxigen. Mestec trei ţigări şi reacţionez cu sughiţuri la trecerea celor doi oropsiţi minori în drum spre şcoală.
Bocancii de sport, cu vîrfuri şi crampoane metalice a flăcăului mare, au scăpat neatinşi, aşa încît, boca-boca şi tropa-tropa, pe asfalt, reuşeşte să-l tracteze şi pe cel mic, care, din cînd în când mai scapă câte o bucată de pantof.
Uşurată că tineretul e pe cale să se implementeze în procesul educativ de fiecare zi, cu papuci sau fără, mă retrag în vastele apartamente.
Cotrobăi în cutii după încălţămintea de vară şi-mi încalţ jupânul cu o pereche de pantofi lejeri, cu găurele. La cele zero grade de afară sunt numai potriviţi pentru stimularea circulaţiei sanguine.
În timp ce-mi ataşez sandalele cu breteluţe portocalii la palton, trec în revistă toate modalităţile de tortură aplicate de pe timpul Inchiziţiei până în prezent, bifez vreo două, dar înainte de a trece la represalii hotărăsc că e mai bine să aflu părerea unui expert.
Este Luş von Pluş, responsabil sau nu de acţiunile sale? La întrebarea aceasta, ar trebui să-mi răspundă dott. Domenico, veterinarul din colţul străzii, care...

 Partea a treia Veterinarul

14 august 2009

Luş von Pluş, fie numele tău...(I)


Mi-am luat căţel.
Treizeci de centimetri lungime cu tot cu bot pe zece centimetri lăţime cu tot cu blană, trebuiau musai să poarte un nume, astfel încât organizaţia de tineret, aripa cu şi fără tuleie a început să testeze cu frenezie antipatiile şi simpatiile momentului: Powerul Albastru, Shrek, Yu-ghi-loi, Ronaldinho, Zucchero, Beckham, până la Sadam Hussein rămânând doar un pas anemic.
Jumătate de săptămână a fost strigat Power Puff, cealaltă jumătate, Becali.
După privirea uşor încrucişată, mi-am dat seama că bietul căţeluş începuse însă, să-şi pună grave probleme de identitate, drept pentru care am hotărât să aleg nănaşul după criterii mai practice. De exemplu:
Cine strânge băltuţele gălbui, pişăcite de blănos peste tot?!?
Întrebarea a ridicat brainstorming-ul din mijlocul casei, reducând drastic numărul de candidaţi astfel încât, am rămas să mă privesc în albul ochilor şi cerul gurii, doar eu şi el.
- Luş von Pluş, fie numele tău, piticanie ochioasă, am decretat în deplin acord cu mine însumi, atingându-l oficios pe şale cu ştergarul de bucătărie.
După botez, am trecut în regim de urgenţă la o porţiune mai sensibiloasă cum ar fi, ce-ar fi să facem pipi într-un singur loc?
Sistemul recompenselor a funcţionat ireproşabil astfel încât Luş de von Pluş sare acum în cutia cu nisip de cinsprezece ori într-o singură oră.
- Hmm, mă prinde un mormăit. Măria Ta, puiul pădurii, trebuşoara asta miroase a înşelăciune... Mi se pare mie sau tu ai început să te joci cu ţara-n bunghi? îl iscodesc curioasă pe sub sprîncene.
- Lasă-l, mami că are cisteină de aia. Ţii minte când mamaia dormea în baie ca să nu mai piardă timp pe drum?- intervine ecologistul familiei, deghizat ad-hoc în avocat de căţel minor.
Interpunerea mă destabilizează uşor dar ripostez fluturînd cartonaşul galben.
- La următoare abatere, Luş dragă, îţi dau una de te alegi şi cu prostată. N-ai decît să faci şi roata din stând pe loc, de la mine nu mai vezi nici un biscuite! Clar???
Aceasta a fost poziţia mea. Voiam să mă conturez în mintea Luşului ca un adult responsabil pe care se poate baza, dar care, nu se lasă intimidat.
A urmat poziţia lui. Crăcănat din stând pe burtă tocmai pe covoraşul în tonuri bombon pe care nici unul din membrii bipezi ai casei nu îndrăzneşte să calce.
Am resimţit josnica lovitură drept în zona inimii. Răzbunarea creşte în mine precum leuşteanul. La umbră.
Sun la serviciu şi anunţ că m-am procopsit c-o inundaţie.
Înşfac punga cu biscuiţi în formă de oase şi circul începe.
Ţup- sare Luş în cutia cu nisip, ţup- eu cu biscuitele. După două ore deşi ritmul pare oarecum încetinit ne aflam în aceeaşi fază. N-am nici o şansă. Piticania deţine informaţii avansate despre controlul vezicii urinare. Fiecare săritură se concretizează cu o picătură minusculă de lichid pe nisip.
A venit momentul să opresc recompensarea, îmi şopeşte din adâncurile fiinţei, modulul ancestral al intuiţiei materne.
Deci, Luş sare- ţup, eu mă prefac că n-am notat evenimentul.
Îl simt uşor dezorientat dar se repliază mai repede decât m-aş fi aşteptat. Se îndreaptă în pas săltăreţ spre covor. Ia poziţia crăcănat şi mă priveşte direct în ochi cu impertinenţă.
Deşi hotărâsem să nu port negocieri cu teroriştii ameninţarea e mult prea directă să o mai pot evita.
Reacţionez exact aşa cum se aştepta, scot biscuitele. Îşi adună crăcănatele rapid şi îl înşfacă scuturînd din coadă de sus în jos ceea ce evident înseamnă: sâc-sâc!
Şezi niţel! Care pe care educă aici? Dau să mă enervez flocosul însă simte şi bagă la înaintare feţişoara de orfan năpăstuit. Mă topesc pe dinăuntru ca un bulgăre de zăpadă pus la prăjit.
Mi se dublează tensiunea emoţională. Mă apuc să-i rod biscuiţii cu osişoare. Lasă, să vadă şi el ce e ăla stres!
Se pune pe lătrat, eu încep să urlu. Urlă el, latru eu.
...................................................................................
Am pierdut noţiunea timpului ca de altfel şi alte noţiuni. N-am mai făcut pipi de mult.
Soţul meu ne-a găsit cu burţile în sus pe covoraşul bombon. Îşi închipuie că m-am împiedicat şi am căzut în cap.
Dau din coadă. Sunt perfect sănătoasă, n-ai de ce să-ţi faci griji, dragule!
Când am început să latru, a luat căţelul şi au plecat la plimbare de teamă să nu-i induc concepţii greşite despre comportamentul uman.
Timpul avea să dovedească că nu avea dreptate.
În următoarele luni...

Partea a doua-  Operatiunea "Soseta"
M

13 august 2009

Shi- Xiang- Xia

19042007029

Să ai drept companion de muncă un chinez bâlbâit care vorbeşte italiană e o adevărată binecuvântare, la care se adaugă drept bonus, faptul că, atât eu cât şi el ne aflăm la acelaşi grad de acumulare a limbii de adopţie.
El nu poate zice Ina la un loc aşa că, strigă „Iiii”când se opăreşte la maşina de făcut cafea şi „Naaa”când îşi scurtează buricele la aparatul de feliat.
Suntem chit. Nici eu nu pot striga repede Shi Xiang-Xia pentru ca îmi stimulează glandele salivare şi încep a boscorodi româneşte.
Îl binecuvântez cu o cruce creştinească ori de cîte ori pleacă să debaraseze.
Shi Xiang- Xia cu un teanc de farfurii in braţe e la fel de periculos ca un kamikaze burduşit cu dinamita.
Babi, bangladeshul care spală vase are înălţimea oalei în care se fierb languste iar tenul o idee mai deschis decât ceaunicile pentru mămăligă.
Îl adoră pe Shi-Xiang- Xia şi mi-a povestit că arde lumânărele norocoase pentru ca acesta să trecă cu bine perioada de probă. Farfuriile mari au scăzut la jumătate iar paharele de apă au deja statut de exponat.
Rubi, bucătarul, e sârb şi spân concomitent. Cum îl zăreşte pe Shi Xiang- Xia pe ferestruica bucătăriei, jugularele i se umflă accelerat şi devine atît de roşu încât curcanul maică-mii ar leşina de invidie.
Shi Xiang-Xia îi zâmbeşte cu gura până la urechi şi continuă să turuie ceea ce el crede că ar fi o comandă chiar şi după ce sârbul îi trânteşte ferestruica în nas.
Pacifistă ca fire îl învăţ să rezolve prin iubire şi armonie conflictul de muncă.
„Ti voglio bene!” e o formulă care n-ar trebui să dea greş. Face exerciţii de pronunţie pe care le supravizez.
- Ti-ti-ti vo-vo-glio b-b-bene, Rru-rru-bbi, recită zâmbărind în dreptul ferestruicii buclucaşe.
Secundarul şi minutarul s-au încălecat într-o poziţie indecentă.Bucătarul încremeneşte, dar nu sunt surprinsă. Mesajele pacifiste se asimilează din ce în ce mai greu.
- Tiii amazzo! Adesso... su- uu- bi- to! vine precum tunetul răspunsul sârbului. Izbeşte în masă cu o cratiţă în care ar încape lejer doi Shi Xiangi- Xia-i.
Zâmbetul, made in China, zboară pe lângă mine rămânând agăţat undeva printre mese. Shi Xiang-Xia are ochii mari şi rotunzi precum o căprioară în bătaia puştii.
Cum se poate, mai apuc să mă întreb în timp ce scena capătă viteza unui desen animat.
Conturul zburlit se localizează neaşteptat între picioarele mai mult late decât scurte ale unei suedeze.
Chinez în cuib, ăsta, da, tablou impresionist, da’ de unde pictor?
Paşa, moldoveanca noastră vajnică, nu pictează decât inimioare cu săgeţi, de când Rubi îi face tiramisù, „numa’c-o ţâră de cacauă ce torni aşa ca din ghinele lu’ tat-tu”, dar vine alături de mine să-şi testeteze calităţile pedagogice.
- Xiacsia, vrei o perjă? îl îmbie drăgălaşă, pe chinez. Metoda asta n-ar trebui să dea greş. De dragul ei, Xiacsia, stă ore întregi închis în baie încercând să le anuleze efectul.
Numai că acum, oferta nu produce reacţii notabile. Paşa nu se lasă cu una cu două, muşcă enervată din perja folosită drept momeală, schimbând unghiul de atac:
-Ei!!! de-amuş te-ntreşi cu gluma, măi Xaluşca, ci vrai... sî vină Rubicica după tine?
Nu mă mai întreb când a învăţat româneşte, Xaluşca, pot doar să consemnez ieşirea lui în trombă din locul călduţ.
Turista oftează. O părere de rău, ying sau yang, nu-mi dau seama, flutură faldurile feţei de masă.
- Davai, davai, amore , puiule! Hai cu Paşa, să-ţi facă oleacă freza... parcă te-o fugărit nemţii pe uliţa satului. Păi, ospătar camelier de ăsta, eşti tu? Ci ti sparii aşa di haidamacu’ cela nu ţ-a face nica, n-avea grijă, să ştii tu de la mine o vorbă, cânili care latră nu muşcî, măi Xiacsia..
Shi-Xiang-Xia pare şi mai mic de subsuoara Paşei, oricum, vizibil, mult mai liniştit.
Rămân zâmbind suedezei care încearcă să afle dacă reprezentaţia are loc în fiecare seară, i-a plăcut teribil... italienii ăştia sunt atât de pasionali! Unde o fi văzut ea, italieni, habar n-am, căci singurul specimen cu pedigri verificabil e Otto, canişul patronului şi ăla cam şpanchi, bătrîior şi castrat din fragedă pruncie.
Renunţ să-i stric distracţia şi-i rezerv amabilă masa pentru ziua următoare, dacă n-o fi Shi- Xiang-Xia în formă, găsim noi, cu siguranţă, altă piesă de interpretat...