27 iunie 2009

Poliţia cusutului


Uf, Dane! Virgulelelelele mamei lor! Sufăr rău de boala asta de când mă ştiu. Eu o numesc virgulită, maică-mea zice că-s „carenţe gramaticale grave”, pe tine, nu te întreb, să nu te pun în dificultate aşa că preiau ideea .
Virgule cu autoservire!
Pun patru rânduri de virgule la sfârşit şi cei fără carenţe de alea să şi le aşeze unde simt nevoia.
Şi, ca şi cum, nu era suficient că jumate de secol n-am învăţat atâta lucru pe limba mea mă zvârli parşiva asta de viaţă şi-n imaşul italian, unde lucrurile se complică vertiginos că au ăştia atâtea litere duble în fiecare cuvânt că ţi se face lehamite să-l mai scrii.
Noroc de corectorul meu personal, başbuzicul mic .
- Doi le „ll” , mama, si doi de „ss” şi acum doi de „zz” şi „e” ăla e cu accent, nu-l auzi?
- Ce să aud?
- Când zici „perchè”, ce auzi?
- Păi ce zici, adică „perche”, doar nu-s surdă.
- Nuuu, tu zici „perche” eu zic „perchè” cu è
- Pentru că te dai şmecher de aia... eu nu văd nicio diferenţă.
- Ţi-am mai spus, italiana e o limbă muzicală şi cum tu n-ai ureche... şi cum cu asta te naşti...
- Ete, de unde ştii tu înţeleptule?
- De pe wikipedia.
- Şi eu nu eram pe lista ăstora urecheaţi şi tu erai. Scrie acolo că tu ai ureche...
- Nu scria, dar ştii foarte bine că am.
- Păi, vezi! Noroc de mine, cine ţi-a făcut clăpăugele astea două, nu eu?
- Asta încerc încă să aflu, dar cu siguranţă, nu tu. Nu ştii să coşi nici un nasture...
Aşa îi place să mă taxeze de la nişte amărâţi de nasturi, de n-ai văzut!
Mă duc cu el să-i cumpăr haine, probează ca Madona tot magazinul şi găseşte în sfârşit o cămaşă care îi place.
Zic, hai să o luăm, năpârstocul face „hmm”, se duce direct la vânzătoare şi-o întreabă:
- Nu cumva, aveţi o camăşă la fel dar cu butoni că mama nu ştie să coase nasturi şi asta are deja şase?
Vânzătoarea s-a perplexat vreo două minute. Ca s-o scap din năuceală mă prezint drept mătuşa ticălosului juvenil şi glumesc cu ea pe seama „soră-mii” care nu coase nasturi pentru că pilotează rachete sol-sol.
- De ce-ai minţit? mă întreabă serios după.
- Trebuia să salvez aparenţele. Dacă sună ăştia la poliţia cusutului?
Care e foarte posibil să existe. Copacul poliţiei are atâtea crengi, crenguţe, rămurele pe undeva printre frunze o fi rătăcită şi asta.
Mai ales că în fiecare săptămână, ramificata poliţie italiană, descoperă cinci mii de chinezi închişi în câte o garsonieră, care cos, ţes, vopsesc şi pun etichete cu Golce Dabana şi pe frunzele de varză.
Ba, de curând au început să scrie pe produse „Made in Italy”.
Şi ăştia se supără, foc! Da’, eu zic că se cam supără de pomană că şi chinezii au dreptatea lor. Doar fac Golce Dabanele prin cuibarele italienilor.
Mă întrebam chiar, de ce fac atâta caz de invazia românilor când statistica mea, neoficială, alocă cinci chinezi la un italian. Poate îşi închipuie că e doar un singur chinez care li se învârte în jurul cozii.
Anul trecut până şi algele chinezeşti debarcaseră fără tam-tam sau paşaport în laguna veneţiană, anul ăsta or fi creat deja o specie hibrid de alge italiano-chinezeşti.
Cam la fel se întâmplă cu barurile, restaurantele şi hotelurile veneţienilor.
Pe firma barului scrie în veneţiană „Dai fioi”(La băieţii) şi înăuntru Ţao, Mao şi Ţun te întreabă „Vlei şpliţ?” şi-ţi toarnă bere.
Dar şi despre asta o să-ţi povestesc altădată. Başbuzicii mă privesc cu o sfârşeală dubioasă în ochi. Cred că le e foame.

Aaa! Uitam!
Au ieşit foarte bune plăcintele mele. Nu prea aveau toate poalele fix în brâu, făcute fiind ele la 200 de grade Celsius( 40 de afară+160 din bucătărie) dar cum italienii mei nu ştiau modelul de la care s-a pornit, au fost foarte încântaţi.
Toţi mi-au urat să-l visez pe Ceauşescu măcar o dată pe săptămână şi le-au botezat: brioşe Ceaucescu.
Eu n-am apucat să le urez nimic la schimb pentru că, brusc, m-am procopsit cu-n dubiu: brioşele lui Ceaucescu or fi „Made in Italy” sau „Made in Romania”?
Hmm!

PS: Uitam virgulele:
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

26 iunie 2009

Prietenului meu, Uriaşul


Cred că, a venit momentul să-ţi dai voie să fii slab, mic, neputincios, trist, frustat, plângăcios, patetic, urâcios, nesuferit, furios, îngrozitor de furios...


Plângi, ţipă, urlă, priveşte-te în oglindă şi hohoteşte până la epuizare, situaţia nu e nicidecum roză, ţi-ai câştigat dreptul să-ţi plângi de milă.


Permite-mi să bocesc lîngă tine, să stăm amândoi cu nasurile roşii, fără multe cuvinte, până ne convingem că am plâns toate lacrimile lumii, ştii, asta ar fi o altă fotografie pe care n-o s-o avem.


După aceea ne vom sufleca mâinile şi ne vom apuca de treabă.


Eşti pregătit?

23 iunie 2009

Sărmăluţe poale-n brâu


Dane, n-ai să crezi! Astă- noapte l-am visat pe Ceauşescu. Stăteam la masă împreună, la un fel de party- praznic cu mese lungi şi colivă cu bombonele albastre şi vorbeam.


De fapt, mi-e foarte clar că-l întrebam într-una şi el îmi răspundea foarte politicos dar nu-mi aduc aminte nimic.


Şi-acu’ că eu am avut tet-a- tet-uri nocturne cu Ceauşescu şi că el arăta foarte şic n-ar fi până la urmă aşa de neobişnuit, ciudăţenia s-a lăţit de-a stânga drept în patul conjugal unde năucită şi încă adormită îi spun jupânului:


- Îh! Ştii pe cine am visat?


- Îhm?


- Pe Ceauşescu.


- Şi eu.


- Cum şi tu?


- Şi eu.


- Mă iei peste picior? dau să mă trezesc la el.


- Nu, era aşezat la o masă de aia lungă de praznic şi eu eram ospătar...


- Ia te uită!!! Înseamnă că m-ai văzut.


- Nu, nu te-am văzut. Serveai şi tu?


- Stăteam de vorbă cu el, la masă.


- Păi da, unu cu sapa altu’ cu mapa.


- Hmm... înseamnă că tu mi-ai pus sarmalele pe pantaloni.


- Nu cred, am plecat după ce-am aşezat aperitivele. Băgaseră portocale la Buium, acu’ eram la coadă.


- Şi-ai cumpărat?


- Păi dacă m-ai sculat? Mai aveam doi în faţă...


Să scap de sentimentul de vinovăţie am dublat porţia de cafea aşa că acum îmi bâţîie şi mai rău întrebările pe creier.


Ce-o fi vrând să zică visul ăsta? Te pricepi la vise?


Bunică-mea zicea că dacă visezi morţi, nu contează că-s a lui tata-mare sau a poporului român trebuie să dai de pomană.


Te pomeni că i s-o fi făcut de sarmale! Păi şi tocmai pe mine m-a găsit? Eu care trăiesc de patru ani în No sarmale’s land.


Cred că informatorii tovarăşului îs pe alt palier altfel ar fi trebuit să ştie ce zbatere continuă am eu din cauza sarmalelor.


Foi de viţă, ioc!- foi de varză la fel că au ăştia mai multe sortimente de varză dar toate îs mai tari decât gumarii ceapişti ai bunicii mele. Ne-am dus o dată până la Padova la magazinul românesc şi-am găsit varză murată la borcan. 10 euro borcanul dar cred că nici 100 nu ni s-ar fi părut prea mult.


La întoarcere, ne-ar fi fost foarte util dacă ştergătoarele de parbriz ar fi fost montate în interiorul maşinii, descurcându-ne noi foarte greu cu saliva, mai ales că, pe bancheta din spate, plusau la greu şi başbuzicii cu mâinile încleştate pe găletuşa cu smântână.


Ne-am apucat de făcut umplutura la doisprezece noaptea şi la două când să le învelim am început să înjurăm pe două limbi că başbuzicii fosăiau încetişor în compania lui moş Ene deci poliglotismul era permis.


În ditamai borcanul era o amărâtă de varză si aia tăiată în două aşa încît fiecare frunză era de mărimea buricului degetului mic.


Alea cât buricul degetului mare aveau matematic câte o gaură în mijloc aşa că am mâncat varză călită pe pat de orez afumat şi el şi tigaia.


Văzând că nu găsesc soluţii de una singură am sunat-o pe Georgia.


Giorgia e un fel de ştie-tot, găseşte-tot. N-ai casă, n-ai masă, n-ai copii, n-ai muncă, n-ai soţ, într-un cuvânt n-ai, Giorgia are . Dacă n-are, face rost. Unguroaică din Ardeal a reusit sa combine cu ingeniozitate trei limbi în una singură, aşa că răspunsurile ţi le traduci după pofta inimii. Cam aşa, fii atent:


- Bună, Giorgia!


- Ciao, tesoro! Come stai?


- Iaca bine, ce să zic? Aş putea sta chiar mai bine, dacă mă socot olecuţă.


- Che se succede cu tine?


- Se succede din ce in ce mai rău, Giorgia. Visez numa’ smântână...


- Ma! Asta no va bene, cred că e de scârbă.


- Măi, Giorgie, tu acu’ zisei româneşte? De scârbă, adică...


- Certo, cara, aşa diceva muma mare, e de scârbă smântâna.


- Giorgio, eu nu cred... La mine smântâna e legată de sarmale... sarmale cu smântână...o oală mare de sarmale plutind în smântână...


În sfârşit simte clipocelile ce-mi zburdă sub limbă.


-Tu ai voglia de sarmale şi smântână? Păi na, că nu –nţelegeam peste tot, cara. Să ştii că pot să-ţi fac rost de un pătuţ per bambino...


- Che bambino, soro?


- No, nu zbiera, no che gia mi fa male la urechea... nu vrei il bambino???


- Giorgiaaa! Lasă copilul!


- Che bene che e mare pecato, no ştii şi tu.


- Giorgia, draga mea, de unde iau nişte frunze să fac sarmale.


- Ioi! Sarmale! Mi-o cucinat mam’Ana când ‘om fost acasă nişte sarmaleee. Una meraviglia, no, bune tare...


- Taci, Giorgia, taci. Fă-mi rost de frunze că altfel dezgrop securea războiului româno-ungar.


- E război?!?


- Nu e, dar ar putea să fie.


- Dacă auzi ceva, mi fai sapere subito.


- Dacă-mi faci rost de frunze.


- De verze trebă?


- De verze, de viţă, de nuc, de brusture de ce-o fi ... numai să le pot rostogoli să fac şi eu nişte sarmale.


- Păi e dificile să ştii... perchè verzele astea capucine nu se îndoaie cum trebă...


- Nu se îndoaie drept deloc, am încercat, parcă-s tălpi de gumar.


- Cu gumari? Nu te aud că-s la fund în vaporetto şi dopo mă duc la babă ti chiamo io se trovo frunze sau gumari.


După o lună, Giorgia îmi găsise două perechi de gumari mărimea 42.


Aşa că, m-am suit în tei.


De urcat m-am urcat singură. De coborât am coborât cu pompierii chemaţi de carabinieri, chemaţi de o băbuţă care şi-a închipuit că mă suisem acolo, de fapt, ca să ajung în cireşul ei aflat pe partea ailaltă de stradă.


Evident, eu nu mă gândisem la asta, dar cum nu cugetasem nici să-mi iau telefonul cu mine, până la urmă a trebuit să-i mulţumesc bătrânei că n-au mâncat alţii sarmale la praznicul meu.


Oricum, băbuţa a rămas convinsă că sunt o hoaţă acrobată, categorie foarte răspândită şi temută pe aici.


O să-ţi povestesc şi despre asta, altădată.


Am aflat ca astăzi au fost moşii de vară. Îţi dai sema? E clar! Ceauşescu voia sarmale de la mine. Ce zici, să-i fac nişte poale-n brâu?





02 iunie 2009

La mulţi ani, Doru!





Într-o dimineaţă scot la raport piticii şefi, flancul stâng şi flancul drept.


- Permiteţi să raportez piticii din stânga: au urechile tăiate, unghiile curate şi scufiile apretate!

- Permiteţi să raportez, piticii din dreapta: sunt cuminţi, se spală pe dinţi şi ascultă de părinţi!

- Bravo! Sclipuricii?

- Raportăm în cor: sclipuricii studiază cu spor de zor să devină licurici.

- Licuricii?

- Avem un licurici care a absolvit şi s-a făcut pitici. Ceilalţi treisute patruzecişinouă stau pe ouă, în curând vom avea treisute patruzeci şi nouă de plicurici mici- mici.

- Hmm... Eu zic să număraţi din nou. Între emisfere, pe coridor v-a rămas un cascador. Ce- o fi? Plicurici, sclipurici, licurici sau pitici?

- E prea ciufulici pentru un pitici, destul de prea înalt pentru celălalt, sclipurici- muşchetari cu ochelari n-avem, nu e avion deci, raportăm în cor, pare a fi un spion cu lornion.

- Vai, ce situaţie mai bine făceam insolaţie. Acum vor şti toţi că am trei mii patru sute douăş’cinci de pitici peltici...

- Mă iertaţi, şi şapte...

- E foarte clar, beţi prea mult lapte! Poate a venit după idei.

- Raportăm în cor, niciuna n-a trecut în zbor deşi noi ne străduim: aerisim, zugrăvim. A fost doar aia niţel răsuflată când ai pus muştar în salată.

- Şşşt... n-avem nevoie de propagandă tocmai acum că avem o iscoadă.

- Uf, nici mie nu-mi place salata dar de ce vorbiţi în şoaptă, avem cumva o iscoadă?

- Nu încerca să ne induci în eroare suntem foarte atenţi în apărare. Ai ieşit în plus la numărătoare.

- Hei! Nu se poate să nu vă amintiţi, am jucat bambilici împreună o întreagă săptămână.

- Permiteţi să raportez, piticii din dreapta l-au identificat imediat: e Zburătoru’, piticul cuminte a vrăjitorului Clujlandului, Doru.

- Permiteţi să raportez, piticii din stânga şi-au amintit, e Zburătoru’, piticul care n-a urcat în gondolă pentru că n-avea cupolă.

- Vai ce situaţie mai bine făceam din nou insolaţie. Acum Doru va crede că l-am uitat ceea ce nu e adevărat. Dar spune-mi repede ce s-a întâmplat? Ai venit cu vreo furtună sau călare pe-o veste bună?

- Am prins o minifurtună la economic să nu depăşesc sfertul academic dar cât aţi vorbit de salată cred că deja am făcut-o lată. În mai puţin de trei ore Doru va fi un adolescent, absolvent cu accent.

- Sigur astăzi a fost ziua lui, a împlinit cinsprezece anişori. Eu cu piticii, sclipuricii, licuricii şi priculicii l-am felicitat în cor cântându-i încetişor.

- Nu trebuia...

- Mi se pare mie sau eşti cam obrăznicuţ pentru un piticuţ

- Uite, ştii, Doru a hotărât, ca adolescent să fie mai circumspect. Vrea să-şi pună piticuţii într-o barcă cu motor şi să îi trimită la ecuator sau poate mai departe, nu mai vrea să scrie lucruri demodate.

- E grav.

- Foarte grav. De aceea am venit până aici. Trebuie să-i spui câtă nevoie are de pitici. Trebuie să-i spui cum tu, o... hmm... zână destul de ... hmm...matură scoate treisutepatruzecişi nouă de pitici pe săptămână.

- Ştiu şi eu? Poate că el are dreptate, poate circuitele mele sunt niţel demodate...

- Fără pitici nu se poate. Fiecare piticuţ aduce o culoare, un zâmbet, o poveste depinde de-întâmplare.

- Vai, ce situaţie, mai bine făceam de trei ori insolaţie. Foarte bine, n-am încotro , luînd întregul în consideraţie o să fac această demonstraţie. Scot povestea la tarabă, asta nu e o şagă!

- Şi eu?

- Pe tine, te trimit cu furtuna de afară la clasa VIP să ajungi astă-seară. Îi dai Dorului trei mii patru sute douăş’cinci de pupici peltici plus unul mai mare de la o zână mereu datoare.

- Mă iertaţi. Şi şapte...

- V-am spus eu, beţi prea mult lapte!