03 martie 2009

Nu e jurnal


N-am fost nicodată în stare să ţin unul aşa cum niciodată n-am fost în stare să fac  liste de cumpărături, planificări, proiecte...

Uite, Dora, de exemplu! După ce a umplut două valize din alea mari cu liste personale a trecut la bugetul altora. Benevol şi absolut gratuit.

Iată ce citii cu căpăţâna infiltrată într-unul din geamantane, crucindu-mă ortodox şi catolic în acelaşi timp:

15 maggio

Dacă o sticlă de apă la jumate costă zece centesime şi patronul o vinde cu doi euro şi eu am vândut patru sute fiind nu e aşa de cald se cheamă că el a cîştigat opt sute şaizeci de euro, numai azi şi numai pe apă. Mă îngălbenesc, ce hoţ ordinar!”

Şi nu minţea, era din ce în ce mai galbenă. Noroc că a rămas însărcinată. Pentru o bază exactă de calcul şi-a găsit să mă întrebe tocmai pe mine cam câţi pemperşi udă un copil pe zi.

Apăi, draga moşului, am început şovăielnic să mă scufund în tonul sfătos, acu’ 18 ani lucram la un dispensar de zonă industrială.

Având aşa o poziţie privilegiată am fost martora primei debarcări de ajutoare drept pentru care m-am ales cu trei pamperşi.

Primul l-am ţinut două săptămâni pe sârmă căci vatelina interioara se usucă al naibii de greu, al doilea a ţinut numai jumătate de oră, pentru că fiu-meu s-a găsit să-l facă de râs tocmai în faţa statuii  lui Ştefan cel Mare iar pe al treilea şi l-a însuşit destul de hotărât Mărunţelu’, un pekinez mustăcios cu pretenţii de confort la cuşcă.

Acum zece ani însă, n-o las să-şi revină din buimăceală, aşa că depăn mai departe, mi-aduc aminte că eram gata să renunţ şi la fumat numai să nu rămân fără miraculoasele scutece care te ţin uscat, fericit şi sănătos la creier, Dumnezeu să-l odihnească pururi pe cel care a făcut pustiul ăsta de bine omenirii, inventându-le.

Relaxează-te deci totul va fi bine. Tu nici măcar nu fumezi.

Bineînţeles că nu mi-a ascultat sfatul. E din ce în ce mai tăcută şi mereu preocupată. Cred că a început să facă numărătoarea pempărşilor de capul ei. Regret teribil că sunt răutăcioasă şi nu i-am spus că în armată deja ar trebui să fi trecut copilul de perioada critică. Dar e mai bine să rămână ocupată.

De fapt, noi două nu reuşim să ne întâlnim pe nicio direcţie şi eu habar n-am cum am ajuns aici.

Dar să revin..Mda. Aş reveni dacă mi-aş aduce aminte de unde am plecat.

De fapt, cel mai rău e să-ţi dai seama că nici n-ai plecat.

Eu, una, rămân mereu în urmă. Astăzi, de exemplu. Toată fiinţa lucrătoare era la curent cu greva şoferilor de autobuz, eu nu. Ei au ajuns la muncă, eu, nu.

Am sunat să mă explic. Degeaba. Cică nu se pune. Aici, nici măcar nu e nevoie să presimţi grevele. Trebuie doar să ai un mimim simţ al orientării în timp. Mai exact să ai habar dacă e vineri. Pentru că italienii îs mai şmecheri decât românii. Din greva de vineri fac şpagatul în "ponte" adică în traducere liberă, "o fac lungă" până duminică.

Da' nu-mi fac griji, o importăm şi pe asta, în curând. Şi cum spuneam. Că iar plec şi nu mai ştiu să mă întorc.

Dacă ştii că e vineri, te programezi. Adică. Te duci la tren că au  grevă de autobuz. Numai că pierzi trenul pentru că ţi-a tăiat calea un autobuz. Bineînţeles că nu îl poţi lua nici pe ăla, în primul rând pentru că e singurul şi în al doilea rînd pentru că te aflai cu doi centimetri mai departe de staţie.

Ceea ce e strict neregulamentar. N-ai decât să te tăvăleşti, să te loveşti la tâmplă, să scoţi mijlociul deget la înaintare, şoferul Matrix - ochelari negri de soare şi mănuşi albe va trece pe lângă tine fără mustrări de conştiinţă.

Regulamentu-i regulament şi gata!

O dată am stat două ore închisă în autobuz pentru că  se blocase traficul cu exact doi centimetri ca autobuzul să ajungă în staţie.

Matrix  n-a deschis uşile nici când grupul călătorilor nefericiţi adică eu şi alţi cinci l-am ameninţat cu brichetele că-i dăm foc.


Ehei, câtă daraveră pînă am învăţat să folosesc autobuzele în ţară nouă.  Am stat în staţie o oră întreagă deşi pe lângă mine trecuseră cel puţin 20. De unde să ştiu eu că trebuie să fac autostopul? Pînă la urmă am profitat de autobuzul colegului de staţie, chiar dacă mergea în direcţia opusă.

Nici coborâtul n-a fost mai uşor. Băgasem de seamă că trebuie să apăs un buton roşu înainte de... problema era că n-aveam de unde să ştiu unde e înainte de-ul ăsta. Îmi luasem drept punct de reper un balcon plin de flori. Toate bune şi frumoase, numai că după câteva tur-retururi mi-am dat seama că toate balcoanele au flori. Mai disperat decât mine era şoferul. Sunt convinsă că ar fi fost dispus să-şi taie degetele de la mănuşi şi trei puncte din regulament debarcându-mă în mijlocul străzii numai să mă vadă coborâtă undeva.

Până la urmă am coborât în P-le Roma. M-a ridicat jupânul de la biroul de  obiecte pierdute.

Nu l-am întrebat dacă s-o fi căit vreodată...

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu